Visul lor, coșmarul meu: presa fără presă

Tendințele dictate de șefii mass-media din 2026: „mult video, puțin text” și „jurnaliști care imită creatorii digitali”

La zece ani de la dezgroparea unui pieptăn din fildeș lung de 3,5 centimetri în situl arheologic Tel Lachish, la circa 40 km sud-vest de Ierusalim, unde a fost cândva un oraș canaanit, la cinci ani de când niște savanți au înțeles scrijeliturile de pe acest obiect dintr-un material aflat inexplicabil în zonă - nici în 1700 Î.Hr. nu erau elefanți pe acolo - și s-au prins că erau 17 litere canaanite, în traducere, „fie ca acești colți să scoată păduchii din păr și din barbă”, reprezentând „cea mai veche propoziție completă și descifrabilă găsită vreodată într-o scriere alfabetică timpurie”, mai-marii presei se pregătesc să îngroape textul.

Nu de tot, puțin, cât să-i mai iasă niște semne din groapă.

Abia s-a uscat cerneala pe certificatul de naștere al textului, când niște conducători vizionari de presă care cred cu tărie că formatul video e viitorul, iar scrisul e trecutul, îi completează certificatul de deces. În rând cu tendința pe care mi-a sesizat-o o prietenă la începutul lui ianuarie, când am fost împreună la cimitirul Izvorul Nou - sunt la modă locurile de veci dotate cu ecrane. Într-un loc mai cu seamă static, lucrurile încep să se miște?

Voi fi atât de violent cu cei care vor să îngroape textul deși biata scriere parcă mai suflă încât poate va fi pe placul lor și vor comanda un podcast cu creatori digitali despre asta.

Verdictul legat de condamnarea la moarte lentă a textului reiese, după mintea mea, din raportul „Tendințe și previziuni în jurnalism, mass-media și tehnologie în 2026”. Am citit mai întâi cu nesaț, cu descumpănire pe măsură ce înaintam, iar mai apoi cu disperare noul raport al Institutului Reuters pentru Studiul Jurnalismului - nu există alt barometru mai profesionist, nici mai prestigios, pentru presă.

O primă concluzie personală, pe care o trag în calitate de zelos susținător al presei scrise și al textului în general, e că sunt un dinozaur care-și vede, netulburat, de rumegat la apariția unui meteorit care îi va fi fatal.

Din acest raport - nu am căutat versiunea video, sper că nici nu există - rezultă că, atunci când conducătorii presei pomenesc, rar, colateral, textul, acesta stă sub semnul lui „mai puțin”. E ca un indicator care îi iese în cale șefului presei când vrea să bage mâna în buzunar și pe care stă scris „Atenție! Presă scrisă! Încetiniți!”. De fapt, ce nu pricep eu făcând această analogie e următorul lucru: nici nu prea mai e nevoie de vreun indicator scris. Ar fi suficient un ecran care să difuzeze un clip de pe YouTube sau un TikTok, al unui creator digital cu prestigiu, chipurile, neșifonat cum e acuzat cel al presei tradiționale, care să transmită același mesaj, „Atenție! Presă scrisă! Încetiniți!”. Dar nu prin intermediul unor plictisitoare cuvinte scrise, ci prin jonglerii vizuale și sonore, bâlbe care să ateste autenticitatea și exclusivitatea conținutului, ceva catchy, informativ, dar și distractiv. Astfel, potrivit raportului, conducătorii mass-media „intenționează să reducă jurnalismul de serviciu, conținutul evergreen și știrile generale, care, după cum se așteaptă mulți, vor deveni o marfă obișnuită datorită chatbot-urilor cu AI. În același timp, ei consideră că va fi important să se investească mai mult în videoclipuri – inclusiv în „tab-uri de vizionare” – și în formate audio, cum ar fi podcasturile, dar ceva mai puțin în producția de text”.

Să ucidă videoul textul, dacă tot nu i-a ieșit cu radioul, deși un foarte melodios prohod, „Video Killed The Radio Star”, a fost înregistrat într-o după-amiază de acum 48 de ani, pe un magnetofon profesionist, în apartamentul celebrului clăpar Geoff Downes, situat în suburbia londoneză de lângă stația de metrou Wimbledon Park? Deloc, pare să fie scris destul pe clipurile de pe YouTube, locul unde textul, ca epitomă a milenii de comunicare scrisă, e redus la rangul de burtieră și la cel de subtitrare urechistă.

O a doua concluzie alarmantă, tot după socoteala mea, pe marginea acestui raport a fost trasă de jurnalistul Michael Savage în „The Guardian”: șefii mass-media doresc ca jurnaliștii să imite creatorii de conținut. Detaliază chiar autorul raportului, Nic Newman, cercetător senior asociat la Institutul Reuters: „Creatorii și influencer-ii determină o schimbare către știrile axate pe personalitate, în detrimentul instituțiilor media, care pot părea adesea mai puțin relevante, mai puțin interesante și mai puțin autentice. Scăderea interesului pentru mass-media tradițională, combinată cu un nivel scăzut de încredere, îi determină pe mulți politicieni, oameni de afaceri și vedete să concluzioneze că pot ocoli complet mass-media, acordând interviuri în schimb unor podcasteri sau YouTuberi. Această strategie Trump 2.0 – acum copiată pe scară largă în întreaga lume – vine adesea la pachet cu o serie de amenințări legale intimidante împotriva editorilor și cu încercări continue de a submina încrederea, etichetând mass-media independentă și jurnaliștii individuali drept „fake news”. Anul acesta, editorii se vor concentra pe reorganizarea afacerilor lor pentru era AI, cu conținut mai distinctiv și o față mai umană. De asemenea, vor privi dincolo de articol, investind mai mult în formate multiple, în special video, și ajustându-și conținutul pentru a-l face mai „fluid” și, prin urmare, mai ușor de reformatat și personalizat”.

Așadar, presa scrisă, tipărită sau digitală, realizată de profesioniști, e noul film de artă, consumat de puțini. Or, publicul vrea Hollywood. Vedete, acțiune, emoție, adică divertisment. Plus creatori de conținut ai publicului, din rândurile publicului, pe gustul publicului - e greu să te identifici, prea cinstite consumator de info, cu cineva posac, sobru, integru, responsabil, adică plictisitor după noile standarde, cum poate să fie perceput, dau un exemplu de jurnalist tradițional totuși al naibii de bine adaptat la mediul digital, Cătălin Tolontan.

Să fiu bine înțeles: cred în conținutul video creat de jurnaliști. Eu însumi mi-am făcut meseria, mai bine de un an, și în format video (am realizat o formă rudimentară de „vodcasturi”, practic, erau filmate interviurile audio). Dar nu cred că acest conținut video poate înlocui, cu tot dinamismul său, staticul comunicării în scris. Nu doar pentru că pricepem ce înseamnă „verba volant, scripta manent” fără traducere. Și am rezerve uriașe față de presa video făcută de creatori digitali și de așa-zișii influenceri care n-au practicat niciodată jurnalismul. Aceată tendință îmi pare chiar că subminează videojurnalismul autentic, așa cum e cel practicat de cei de la Recorder, niște ziariști valoroși de presă scrisă, calificați la locul de muncă în ceea privește formatul video. Subliniez: nu spun că nu sunt jurnaliști pe YouTube/ TikTok și că nu se face jurnalism video de calitate. Dar YouTube-ul/ TikTok-ul, față de presa scrisă, reprezintă un almanah. Nu știu publisher-ii ce se pierde din presa scrisă la suirea pe video? Le spun eu: înțelegerea lucrurilor. Citirea unui text e superioară pentru înțelegerea profundă și pentru reținerea informațiilor complexe sau abstracte, facilitează gândirea critică, în timp ce videoclipurile predispun la o procesare mai iute, dar superficială. Iar în gura creatorilor care imită presa făcând interviuri, jurnalismul alunecă vertiginos spre șuetă. Rigoarea și concizia din presa scrisă se evaporă de cum ajunge pe ecran. Dialogul e împănat cu glumițe scrise pe genunchi ca un program de varietăți TV. Jurnalismul pe YouTube/ TikTok care nu folosește jurnaliști e o presă fără revizie și de cele mai multe ori fără erată. E o trampolină pe care țopăie energic invitații, în timp ce creatorii se străduiesc să nu cumva să sară mai sus decât aceștia. Video-ul fără presă e un sport în care invitații care și-au susținut financiar apariția riscă să se răzgândească dacă nu le sunt ridicate mingile la fileu. Întrebările tăioase ale presei se înmoaie în gura creatorilor digitali și devin boante. Obiectivitatea și neutralitatea sunt lăsate la intrare ca niște pantofi cu noroi, iar influencer-ii iau niște papuci comozi și sunt culanți, când nu de-a dreptul servili, cu invitații. În general, politicienii, oamenii de afaceri și vedetele preferă creatorii digitali în detrimentul oamenilor de presă deoarece are loc o operațiune bine pusă la punct de îndepărtare a scamelor de pe costumele lor de statut sau de scenă.

Mai verific o dată dacă am înțeles bine, scriind și citind ce scriu: publisher-ii nu vor să mai dea bani pe atitudinea erectă a jurnaliștilor, îndemnându-ne să adoptăm starea flască a creatorilor video în vogă?

Fie ca acest text să stârpească gărgăunii din capetele șefilor de presă care vor să renunțe la susținerea aproape totală a unor profesioniști ai scrisului - o formă evoluată a comunicării umane - în favoarea pictogramelor animate în care apar niște amatori drăguți cu interlocutorii. Și, zău, n-o luați ca pe un text pe care l-am conceput din dorința de a cere mai mult de la editorii de presă decât, eventual, să-l citească - ok, să comande și un podcast cu creatori digitali care să-l critice, mă doare-n cot! - acest semnal de alarmă: banii lor, treaba lor ce fac cu ei. Aici, pe Substack, publisheri sunteți dumneavoastră, cei care contribuiți sub formă de abonament la această pagină. Vă sunt profund recunoscător, atât pentru susținere, cât și pentru faptul că nu-mi cereți să îi imit pe creatorii digitali și să fac un video cu de toate în loc să scriu.

Spre final, o ultimă concluzie despre tendința jurnalistică anului 2026: e o țeapă. Am văzut multe în presă, știu ce vorbesc.

Tinicheaua „Fake News” a fost agățată de presă mai ales din cauza infiltraților malonești în media din timpuri vechi până azi, lupi deghizați în câini de pază, fără etică și fără onoare. Această etichetă compromițătoare a fost lipită de politicienii, oamenii de afaceri și vedetele cărora nu le convenea ce apărea despre ei în presă. Mai întâi, au strecurat în jurnalism indivizi care să le înfrumusețeze imaginea și au profitat de rătăciți siliți să-și vândă sufletul pentru bani - și unii, și alții, contrajurnaliști. Precursori ai creatorilor digitali de azi! N-a fost suficient, așa că oamenii de afaceri, politicienii și celebritățile au cumpărat presa cu totul. Nici asta nu i-a mulțumit pe deplin. Acum, vor să se renunțe la textele de presă, care pot fi înțelese mai bine prin citire, în favoarea formatului video, care e consumat superficial și pe sărite. Și îi mână ca pe vite pe jurnaliști, puținii care nu și-au luat lumea-n cap să facă presă independentă, spre staulul unde niște lighioane digitale fac în chipul caprei și în toate chipurile pe video: taca-taca, lugu-lugu, bara-bara.

Și toate astea, doar pentru că politicienii, oamenii de afaceri și celebritățile - care acum au ajuns mai-marii presei mainstream - au fost satirizați în presă, de secole până azi. Știm de ce nu le-a picat bine, de la unul dintre cei mai mari vizionari ai scrierii, Jonathan Swift, care a consemnat în eseul „O relatare completă și adevărată a bătăliei purtate vinerea trecută între cărțile antice și cele moderne din biblioteca St. James’s”: „satira este un fel de oglindă în care privitorii descoperă, în general, chipul tuturor celorlalți, cu excepția propriului chip”. Problema e că la un moment dat, politicienii, oamenii de afaceri și celebritățile, cei mai vizibili dintre găunoși, s-au prins că presa îi oglindea pe toți, deci și pe ei.

Tendințele jurnalistice ale anului 2026 dictate de patronii de presă reprezintă o răzbunare josnică pentru toate cele de mai sus. Și visul de aur al tuturor politicienilor, oamenilor de afaceri și celebrităților ca Donald Trump, foarte micul om care se crede foarte mare și ca politician, și ca om de afaceri, și ca vedetă. Visul lor, coșmarul meu: presa fără presă.