Un tablou nespus de viu al acestor timpuri: „cerul (hartă către casă)”
Teatrelli prezintă un spectacol-poem vivant, inspirat de picturile lui Șerban Savu, scris de Doru Vatavului și regizat de Irisz Kovacs
Am văzut „cerul (hartă către casă)” aseară la Teatrelli, m-am bucurat să descopăr pe scenă actori ca (ordine alfabetică, dar și subiectivă) Armand Crișan, Mălina Moraru, Cezara Petredeanu, Adelin Tudorache, și, în public, artiști ca Antoaneta Cojocaru sau Alex Ștefănescu. Am chiulit de la discuțiile de după, dar le-am recuperat conținutul seara târziu, când am ajuns acasă, transcriind cu ajutorul Inteligenței Artificiale dezbaterea care fusese live pe Instagram („Cecheraut”, a participat și Macanache, as himself ). Furnizez aceste detalii întrucât cred că spiritul acestor timpuri privilegiază standardul subiectiv al evaluării artistice în detrimentul obiectivității, nu-mi bat capul dacă e bine sau rău, nefiind loc de prea multă filozofie a artei într-o cronichetă de spectacol.
Prin formele estetice, semnificațiile morale, surprinderea cu acuratețe a spiritului unei epoci și valoarea intrinsecă, „cerul (hartă către casă)”, inspirat de tablourile lui Șerban Savu, scris de Doru Vatavului și regizat de Irisz Kovacs, e un reper al teatrului de azi.
„cerul (hartă către casă)” se bazează pe o mână regizorală abilă și deja versată; un fundal vizual ce recompune printr-un joc intelectual felii de viață în 87 de cadre pictate de Șerban Savu, exponent al Școlii de la Cluj și trimisul României la Bienala de la Veneția în 2024; un text rescris al naibii de bine ca urmare a fructificării unei colaborări dintre un dramaturg care vine tare din urmă, Doru Vatavului, și o regizoare, Irisz Kovacs, cizelată la UBB și nominalizată UNITER pentru debut; o distribuție viguroasă, tânără și omogenă, care înțelege noima repetițiilor și a rostirii frumoase (după generații întregi de noi actori care tot înghit vocalele, absenți nemotivat la elocința exprimării elegante).
„cerul (hartă către casă)” a avut o fază premergătoare în 2023, cu distribuție și focus diferite - apelez la vorbele regizoarei, ca să fie cât se poate de clară evoluția montării: „În prima etapă a spectacolului, eu și dramaturgul Doru Vatavului ne-am propus să explorăm ce înseamnă viaţa în România contemporană, așa cum «aici»-ul și «acum»- ul se văd în picturile lui Șerban Savu din albumul «Drifting». Dacă în prima variantă scenele constau în vignette ce dramatizau opera lui Șerban Savu, legate vag de un fir roșu care se referea mai degrabă la dragoste, acum ne propunem să chestionăm munca altora și a noastră, rostul pe care ea îl are (sau n-are) și sistemul pe care îl clădește. Ne propunem, așadar, o explorare a ideii de muncă, în moduri ce păstrează poezia, suprarealismul și blândețea picturilor lui Şerban Savu și intră în dialog cu prima variantă a spectacolului”.
Pentru că în 2025 e desuet să lași concluzia la sfârșit, o aștern numaidecât: cum să te fuți în el de teatru și să iasă absolut ok la Teatrelli (luați-o și ca pe o mini-revoltă personală la adresa turmei de neprihăniți ai „spoiler”-elor: cine merge la teatru doar ca să afle dacă el moare și ea naște, să nu mai ocupe scaunul degeaba; în afară de montările după Agatha Christie, chiar e cea mai mică problemă să fie dezvăluite detaliile sau chiar deznodământul narațiunii!). Am utilizat un cuvânt ce lipsește îndeobște din lexicul criticilor deoarece însuși spectacolul e însoțit de un avertisment legat de de limbajul licențios conținut. Nu e „clickbait”, scriu de prea multă vreme ca să apelez la trucuri ieftine, ci doar mă aliniez la enunțul filozofului francez Hippolyte Taine, care a stabilit ca rigoare etică a criticului necesitatea sine qua non de a-şi emite judecăţile de valoare într-un sistem de referinţe similar celui în care a fost elaborată lucrarea supusă analizei.
Mă fut în ea de meserie, de regie, de aplauze, ne transmite Armand Crișan în penultimul tablou al spectacolului, un monolog-tiradă marcând tranziția de la un înger care-și dă jos aripile la un actor de teatru documentar. Scena e urmată de o altă transformare. Doar despletindu-și părul și punându-și pe deasupra ținutei casual o rochie cu paiete, Mălina Moraru devine o cântăreață a unei melodii foarte frumoase, având rolul de a ne încuraja să tragem concluzia: ne-om fute în ele de vremuri, dar mai există speranță.
Firește că „cerul (hartă către casă)” înseamnă mai mult decât închipuitele, însă verosimilele existențe ale personajelor coborâte din picturi pe scenă. Aici găsim mai cu seamă o hartă către opera unui foarte interesant pictor al derivei noastre, Șerban Savu. Acesta împrăștie Dacii și oameni pe un spațiu cu iarbă verde cum umplea Pieter Bruegel cel Bătrân o piață cu jocuri de copii. Depotrivă, „cerul” e o hartă către o direcție, a confluenței dintre artele plastice și cele scenice, puțin exploatată în teatrul de la noi (îmi vine în minte „ECCE HOMO”, spectacolul Teatrului Coregrafic și Dans Folcloric „Trei Scaune–Háromszék” din Sfântu Gheorghe, ce readuce la viață opera pictorului Mihály Munkácsy).
Grație mijloacelor teatrale moderne, „cerul (hartă către casă)” e un tablou nespus de viu al vremurilor pe care le trăim. Face să pară simplu de creionat „Zeitgeist”-ul, deși nu e.
Foto: Andrei Gîndac