Teroarea românească a răului cel mai mic

Cu „Teroare”, regizorul Radu Nica a creat un scăpărător spectacol de idei, în care a pus actorii de la Bulandra la înălțimea provocatoarelor teme dezvoltate

Am văzut aseară avanpremiera spectacolului „Teroare”, pus în scenă la Teatrul Bulandra de Radu Nica pe textul lui Ferdinand von Schirach, și abia aștept premiera, ca să fac și o cronică: un act artistic cu o asemenea densitate de idei e dificil de interpretat după o singură vizionare chiar și din partea unui spectator experimentat.

Însă a fost suficientă avanpremiera pentru a putea conchide că regizorul, simplificând mijloacele scenice din cauza încărcăturii ideatice a piesei, a mizat mult pe actori. De modul în care Camelia Maxim, Silvana Negruțiu, Matei Constantin, Cătălin Babliuc, Lucian Ifrim și Anca Androne înțeleg și interpretează texte cu grad ridicat de dificultate, depind în totalitate atât succesul acestui spectacol modern ce exploatează funcția clasică a dramei în teatru, cât și ce credem și simțim urmărindu-l.

Anticip cu ușurință acest succes - nu degeaba „Teroare” a fost montat în 32 de țări din toată lumea - mai cu seamă pe fondul celor șase tipologii interpretative distincte lucrate meșteșugit de regizor cu materialul actorilor enumerați. Aceștia transformă „Teroare” într-un spectacol ca votul în România: nu-i obligatoriu, dar e musai. E absolut necesar să vedeți spectacolul despre dreptate al unui regizor nedreptățit, îndepărtat în mod josnic de la conducerea unui teatru românesc de către supraconducerea teatrului românesc. Și, neapărat, profitați de ocazia de a fi cei care decid, prin votul lor, achitarea sau condamnarea unui om, e un exercițiu democratic util și interesant.

Vă recomand fără ezitare „Teroare”. Spectacolul procesului se cere vizitat și revizitat, mai ales în acest context, în care justiția suscită un interes atât de mare în România. Dar vă las să faceți singuri procesul de judecare a spectacolului. În fond, e votul vostru la mijloc, nu intenționez - și nici nu știu dacă pot - să-l influențez. Remarc doar arta lui Radu Nica de a lucra o montare aparent minimalistă, tocmai pentru ca mesajele piesei să ajungă cât mai direct la public, rezultând un spectacol ce reafirmă rolul dramaturgiei în abordarea și punerea în context a dilemelor vechi sau noi.

Nu că ni s-ar fi urât cu binele, dar votăm răul

V-aș propune să ne îndreptăm atenția asupra specificului românesc al „Terorii”.

Nu spun o noutate - se poate vedea online cum se votează peste tot unde s-a jucat spectacolul - când menționez verdictul la care ajunge majoritatea de pe glob: nevinovat. Am votat și noi ca mai toată lumea, că doar n-om fi mai proști!

Ceea ce e însă caracteristic românesc e motivația votului (subliniez, în treacăt, că piesa lui von Schirach pune accentul pe ce se votează, or, e mult mai interesant de ce se votează cum se votează, sigur că era mai greu de făcut și se pierdea componenta de valabilitate universală). De când românii și-au câștigat libertatea, cei mai mulți de pe aici au trăit sub teroarea votării răului cel mai mic la majoritatea alegerilor politice din această țară. Cumva, pentru noi - o fi și la alții, dar aici e vizibil de pe Lună - binele e, de fapt, un rău mai mic. Am făcut tot ce e românește posibil, minunată expresie cu paternitate imposibil de identificat, să ajungă pe liste nu binele, ci un rău mai mic. Pe care l-am votat. Asta ne-a motivat: să nu iasă răul cel mare.

I-am molipsit și pe maghiarii care trăiesc în România. De când a fost instalat în fruntea Culturii, ministrul Demeter are această idee fixă - se tot plânge că e nevoit să aleagă răul cel mai mic, chit că tocmai a optat, pe criterii etnice și partinice, pentru răul cel mai mare. Când jurnalista Alexandra Tănăsescu de la Cultura la dubă îl întreabă „Dar, principial, nu aveți nicio problemă cu faptul că o instituție de cultură din România e condusă de un fost colaborator al Securității?”, ministrul răspunde: „Principial, eu pot avea o problemă, dar a trebuit să aleg între mai multe rele. Unul mare și unul mic. Un rău era că instituția era în interimat, alt rău era că nici altcineva nu-și depuse candidatura. Și răul mai mare e că era candidatul un fost colaborator al Securității despre care nici măcar nu putem vorbi așa, pentru că lucrurile nu sunt chiar așa cum par, pentru că fiecare astfel de colaborator, de la caz la caz, are propria sa istorie. Ca să închei, răspunsul meu este foarte simplu: Câtă vreme legea nu prevede, pentru a conduce Opera Maghiară din Cluj, nicio interdicție, atunci problemele mele principiale au fost, cum să zic, umbrite sau acoperite de dorința de a rezolva problema arzătoare, aceea de a renunța la interimat, de a avea un director plin”.

Avem „Teroare” fără teroriști

Românesc e și faptul că avem „Teroare”, slavă Cerului, fără terorism. Trăim în țara din UE care a scăpat de acest flagel contemporan. Ceea ce era valabil în 2015, când au apărut, în Germania, primele montări ale piesei lui Ferdinand von Schirach, e și un deceniu mai târziu. „România este una dintre cele mai ferite ţări din Europa în faţa pericolului terorist, arată studiul Institutului pentru Economie şi Pace. Ţara noastră se află pe locul 124 din 162 de state analizate. Asta înseamnă că nu avut loc atacuri teroriste, iar ameninţările înregistrate nu au fost serioase”, relata digi24.ro la acea vreme.

Am avut teroriști - cel puțin, așa ni s-a spus - în 1989, la căderea lui Ceaușescu, dar nu s-a putut dovedi că au existat, așa că am mers mai departe, fredonând autodepreciativ „16 - 22/ Noi am tras în noi”.