Termeni de rezistență din limba română

O selecție de cuvinte și de expresii apărute în semn de frondă față de absurditatea comunismului

„Adidași”, „takimuri” (tacâmuri de pui, într-o limbă inventată, cu rezonanță pseudo-japoneză), „frații Petreuș” au fost, înainte de 1989, termeni de rezistență anticomunistă. Toți aceștia aveau de-a face cu mâncarea pentru că penuria de alimente pare să fi afectat cel mai tare poporul român.

Au apărut în perioada de raționalizare a hranei, când mulți dintre noi au fost nevoiți să strângă cureaua din cauza, dincolo de incapacitatea administrativă a regimului, ambiției și nesăbuinței conducerii de atunci de a se plăti întreaga datorie externă. Au fost termeni subversivi, termeni opozanți față de programul de partid și de stat al alimentației așa-zis științifice, pus neabătut în practică de colaboraționiști zeloși, dintre care se cuvine amintit Iulian Mincu, șeful disciplinei de nutriție și boli metabolice de la IMF București, cel socotit ulterior „părintele” programului oficial de înfometare camuflat sub o denumire cu ștaif. Ca reacție la împuținarea mâncării de pe piață, la faptul că în galantarele comuniste se mai găseau doar gheare și alte asemenea, dar și la tăvălugul limbajului artificial care încerca să ne uniformizeze cu de-a sila, am început să ne hrănim cu termeni care persiflau politicile falimentare.

Sunt 15 ani de când Andrei Pleșu a sintetizat splendid, în cadrul unei întâlniri din ciclul „Cultura bate criza”, atitudinea unei părți a societății românești față de lipsurile de dinainte de Revoluție: „Categoria care «a rezistat» cel mai bine în România sunt gospodinele. În România, dacă a existat un samizdat, a fost samizdatul mâncării. S-a creat un underground extraordinar al procurării de mâncare, ce a creat confuzii enorme în mintea străinilor care veneau aici. Erau invitați acasă, îndopați până la leșin, în timp ce auzeau ce groaznică e situațiunea. A fost o formă de rezistență (...). Am mai povestit cum am trăit eu Revoluția… Venisem de la Tescani pe 22 decembrie, iar femeia de serviciu a familiei vecine cu mine a intrat noaptea ca un fulger în curte și a spus: «La colț se dau măsline și nu e nimeni!» Asta era rezultatul multor ani de «rezistență prin măsline»! Asta este, așa am rezistat…”.

Într-o trecere în revistă fără pretenții exhaustive a termenilor de rezistență - am privilegiat cuvinte și expresii pe care le-am auzit/utilizat acasă sau în cercurile de prieteni - constat acum că în România n-a fost doar o „rezistență prin măsline”, ci și una lexicală, forme de autoapărare în calea invaziei de cuvinte oficiale, goale de conținut, care zgâriau urechile oricărui cetățean cu educație cât de cât sănătoasă și minim discernământ. În această țară, a existat și o luptă de vocabular. Un jargon de rezistență la invazia eșantioanelor dintr-un limbaj de lemn născut dintr-o gândire leneșă, dacă nu cumva abundența de termeni găunoși, festiviști și fals proletari trăda în fapt absența gândirii. Limba română a fost năpădită de „societatea socialistă multilateral dezvoltată”; „alimentație științifică”; „pe cele mai înalte culmi de civilizație și de progres”; „adâncă semnificaţie”; „salvgardarea păcii”; „oameni ai muncii de la oraşe şi sate”; „cel mai iubit fiu al poporului”; „cadru de nădejde”; „producţii record la hectar”; „practică productivă”; „muncă pa triotică” și multe altele.

„Ciao, Șescu!”. Sună a banc și asta și era: „cum face un tren care pleacă din România? Ciao-ciao-ciao, Șescu!”. Era pueril, l-am auzit prin 1983-84, de la niște prietene din copilărie, la Târgu Mureș, dar m-a făcut să mă gândesc atât la sentimentul de eliberare pe care îl puteai avea dacă evadai din lagărul ceaușist, cât și la mirajul trenurilor internaționale - știam doar de cele care veneau în țară: dintr-un astfel de tren, Budapesta - București, a cumpărat fratele meu, în 1982, într-o permisie din armata făcută la TR (termen redus pentru cei cu studii superioare), Pepsi și ciocolată cum nu mai văzusem.

„Cine-i mic și dă din mână și are 4 la română?” - o ghicitoare cu un un unic răspuns posibil: incultul președinte, ridicol de scund fizic în comparație cu grandioasa statură spirituală conturată de cultul personalității, care dădea din mână extrem de des în timp ce ținea discursuri, încercând să-și accentueze ideile puține și fixe, „esprimate” într-o limbă română bolovănoasă, poticnită, împânzită de regionalisme și de pronunții greșite - încă mă calcă pe nervi felul în care zicea „prevedere”, cu accent pe a doua silabă în loc de următoarea.

Citrice cu codiță - adică banalele banane de azi. În comunism, mai erau cunoscute sub această formulă, aluzie la faptul că erau tot timpul cozi imense la ele - diminutivul trebuia, în credința noastră infantilă, să-i înșele pe suspicioși. Se găseau mai cu seamă verzi, iar acasă erau ținute pe șifonier, să nu ajungă cei mici la ele și să le consume înainte de Sărbătorile înghețate de Moș Gerilă și de frigul din locuințe. În anii 80, nu mai era ca la începutul anilor 70, când li se făcea reclamă în ziare bananelor (anunțul care ilustrează acest articol e dintr-o pagină de Mică Publicitate apărută în decembrie 1970 în „România liberă”).

„Dacă tot n-am făcut planul, măcar să-l depășim!”. Expresia lua în derâdere realizarea cincinalului în trei ani, în general, contradicțiile în termeni ale unei epoci în care se făceau raportări fictive, iar pe stema de pe drapel figurau holde cu toate că pâinea ajunsese pe cartelă, se înălțau falnice sonde petroliere, însă autoturismele circulau un weekend cu soț, unul fără soț, în funcție de numrerele de înmatriculare, din cauza lipsei cronice de benzină. Expresii stupide precum „nu faci planu’, nu iei banu’”, „nu produce, nu aduce” erau simple lozinci, încercând să contrazică realitatea că toată țara părea să lucreze la Cooperativa Munca în zadar, oricum, rezultatele erau trucate.

Economist. Cuvântul nu se mai referea la ocupația cuiva, ci la suma activităților casnice de a face economie la curent scoțând frigiderul aproape gol din priză, la convorbiri telefonice, la micul dejun, reprezentat în cazuri fericite de o felie transparentă de franzelă unsă cu margarină și cu o felie de salam din care ieșeau zgârciurile.

Făraș. Termenul peiorativ „sovok” (în rusă: совок) desemna tot ce era sovietic, de la mentalitatea de asupritor la stilul de viață clădit pe minciuni și iluzii. Avea farmec deoarece semăna fonetic cu conceptul la care se referea, derivând dintr-un cuvânt care deja exista în limba ce era învățată cântând în România - făraș. În perioada „perestroikăi”, în cercul meu de prieteni, erau fărașe toți rușii care se opuneau schimbării, după cum, în post-comunism, li s-a zis așa nostalgicilor după perioadele în care au fost la conducere Stalin, Hrușciov, Brejnev, Cernenko, Andropov și chiar Gorbaciov.

Lingău de curte - construcție străvezie ce făcea trimitere la noțiunea de „poet de curte”. Aceasta din urmă, aducătoare de privilegii și de bani în plus, reprezenta o poziție invidiată și destui oameni de litere încercau să ocupe un loc pe un culoar pe care pășeau cu autoritate patriotarzi celebri ca Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Alexandru Andrițoiu, Nicolae Dragoș - versificatori pe bandă, autori de însăilări vomitive de cuvinte pe placul unor oameni deosebit de simpli cum erau Nicolae și Elena Ceaușescu. Din cauza acelor „lingăi de curte” a apărut și poezioara urzicătoare „N-avea atâtea *cur și *oaie/ Ceaușescu Nicolae/ Cât să lingă într-un an/ Păunescu Adrian”.

Literatură de stoc - așa li s-a spus, generic, cărților „de pe stoc” din librării, conform denumirii oficiale, în fapt, produse nevandabile. La orice carte râvnită, distribuită pe sub mână sau pentru care trebuia să stai la o coadă imensă, ți se băga pe gât maculatură de care librăresele erau pesemne obligate să scape: cărțulii aparent inutile, cu informații de genul DIY, atât de popular azi în mediul digital. Voiai „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda? Achitai și „Cum să ne zugrăvim singuri apartamentul”. Aflai că s-a mai tras un tiraj din bestsellerul „Magicianul” de John Fowles?. Cumpărai și un braț de cărți - e drept, se făcea, parcă, un discount și pe atunci - de tipul „Avem sau nu nevoie de dovlecei?”.

Procuror. Nici această denumire nu mai ilustra o meserie, ci specializarea unor persoane, cel mai adesea pensionate, de a procura alimente sau produse care lipseau din magazine (îmi amintesc de vara lui 1986, când, după căutări prin tot Bucureștiul, am ajuns împreună cu un prieten mai mare la Ploiești, la niște galerii comerciale unde se găseau și ștechere, și vată, devenind noi înșine „procurori”). Și mai țin minte un „procuror” care fusese victima veritabililor procurori din motive politice, domnul Carol Goldstein, iar acum făcea rost de cașcaval de la braseria aflată la subsolul Intercontinentalului.

Rapsodia română. Cum lucrarea lui George Enescu figura pe genericul emisiunii „Actualitatea românească” de la Radio Europa Liberă, ajunseserăm să răspundem că „ascultăm toată ziua Rapsodia română” când eram întrebați ce mai facem. Un prieten bun din adolescență obișnuia chiar să-și scoată boxele pe geam doar de dragul acelor vecini care exclamau cu voce tare „ce, a-nceput «Actualitatea»”?

SRL - într-o vreme în care se lucra șase zile pe săptămână, iar în a șaptea riscai să prestezi „munci patriotice”, SRL, care inițial însemna „săptămână redusă de lucru”, adică acea zi din lună în care puteai să-ți iei o sâmbătă liberă, ajunsese să fie echivalentul oricărei pauze, învoiri, zile în care să-ți rezolvi alte probleme sau, pur și simplu, să-ți bagi picioarele în el de „scârbiciu”.

Taximetrul tineretului. Ceea ce inițial desemna duba Miliției în care erau săltați și duși la secție bărboșii, lățoșii, purtătorii de jeans ajunsese orice mijloc de transport în comun al bietei ITB, acronim pentru Întreprinderea de Transport București. Aceasta își sufoca de fiecare dată călătorii, cu excepția celor ca mine, care călătoream aerisit spre liceu pe scara autobuzului 142 circulând cu ușile deschise, prin care se revărsa un furnicar uman, într-un echilibru precar, fiindcă ne țineam acrobatic de o bară care se mișca periculos.