Tata

Astăzi se împlinesc 88 de ani de la nașterea celui care a fost Aurel Ghibuțiu

În epilogul cărții „Permis de presă” (Curtea Veche Publishing, 2025), se găsește eseul „În numele tatălui și al lui Mimi”, dedicat celui de la a cărui naștere se împlinesc azi 88 de ani.

Înainte de a fi jurnalist, mă consider un selecționer de texte - aleg din ce citesc și din ce scriu tot ce găsesc mai relevant să comunic public.

Azi aleg să dau de știre în acest spațiu virtual începutul eseului despre tata, precum și o scrisoare pe care i-am adresat-o după ce n-a mai fost: „Poate că numele meu de familie vă sună cunoscut – sunt fiul celui care a dat numele unei săli din clădirea Camerei de Comerț și Industrie a României, care a fost ridicată sub președinția tatălui meu. Sala „Aurel Ghibuțiu“ a găzduit ceea ce trebuia să fie o dezbatere a celor doi candidați la președinția României în luna mai 2025 (actualul președinte nu s‑a dus, iar președintele neales, care a fugit de aproape toate dezbaterile, s‑a dus tocmai fiindcă știa că nu va veni contracandidatul).

Tatălui meu, Aurel Ghibuțiu (1938–1998), îi datorez ceea ce‑mi place să cred că ar putea fi socotită vocația mea jurnalistică. Iar Anei Ghibuțiu (1910–2002), bunica mea paternă, căreia de când mă știu, dar cu siguranță dinainte, i s‑a spus Mimi, îi datorez misiunea mea de jurnalist.

Cum era tata? „El va rămâne, în conștiința celor care l‑au cunoscut, un om de deosebită cultură, erudiție, precum și înaltă ținută morală și pregătire profesională.“ Sunt cuvinte elogioase, dar așa se face când moare cineva. Au apărut intr‑un ferpar publicat în ianuarie 1998 de un cotidian național. Tata a fost un om deștept. Așa și împărțea lumea, în deștepți și în proști (mama avea altă repartizare – oamenii erau fie buni, fie răi). Încă îmi răsună în urechi felul în care tata ricana la subtitrările filmelor de la televizor când erau traduse anapoda, ceea ce pentru mine, copil fiind, reprezenta o dovadă clară că era cel mai deștept om din lume, căci nu‑i de colo să știi limbi străine mai bine decât cei de la televizor. Corecta pe toată lumea, cu o ironie blândă, deoarece nu urmărea punerea în inferioritate a interlocutorilor, ci îndreptarea lor”.

Adaug fragmente din „Scrisoare către tata”, pe care am publicat-o în 2015 pe blogul meu: „Dragă tată, mi-a trimis un fost coleg – care răscolește prin arhive, fiindcă se documentează, așa cum mai fac puțini ziariști – fotocopia unui interviu pe care l-ai dat, cu multă vreme în urmă, în „Capital”. Am salvat poza și m-am gândit să public o scrisoare către tata, mai ales că am avut brusc revelația că nu-ți scrisesem cât ai trăit. O fac acum.

Dragă tată, aș începe prin a-ți spune că sunt bine – dar o fac numai pentru că urmez îndemnul tău din titlul articolului: „Să încetăm să ne lamentăm!”.

Adevărul e însă că n-o duc strălucit. Lumea s-a schimbat neverosimil de când nu mai ești. Autoritatea a murit o dată cu apariția Internetului, a accesului gratuit la informație și a noilor generații, care contestă orice, oriunde, oricând.

A dispărut și meseria pe care o practicam, întrucât azi poate să scrie toată lumea – o, dacă ai vedea cum e presa azi!… – și am rămas fără slujbă. Trăiesc în continuare din scris, așa cum o făceam și în ultima ta lună, când ai admis, în premieră, că ar putea fi, totuși, ceva de capul meu. Și de cariera mea.

Mă trezesc în continuare la șase dimineața, cum o făceai și tu. Nu mă plictisesc niciodată – ca și tine, nu înțeleg cum se poate plictisi cineva, căci tot timpul se găsește ceva de făcut. Mai fumez – aveai dreptate spre sfârșit: doar proștii fumează.

Dacă ai putea vedea cum își dau ăștia de azi doctoratele în plagiat, când tu ai muncit enorm în bucătărie la doctoratul tău în economie! Sunt mai proști decât directorașii pe care îi picai pe capete fiindcă nu erau în stare să-și susțină lucrarea la care trudise toată fabrica, mai puțin ei, de ajunseseră să-ți spună „Balaurul”!

Dacă ai afla ce loaze au ajuns să guverneze! Dacă ai vedea cine a venit după tine la Cameră – dacă ai fi auzit ce curte asiduă îmi făcea la telefon un președinte, avea să fie arestat, când eram redactor-șef! Și cum i-am dat papucii…

În ziua în care ai închis ochii, m-am dus la Tinu, nu mai e nici el, să publice anunțul în „Adevărul”. Mi-a vorbit foarte frumos despre tine. Ce ironie, 13 ani mai târziu mă angajau acolo Peter Imre (n.m. - între timp, s-a stins și el) și Dinu Patriciu – și cel din urmă s-a prăpădit. Adică la ziarul la care îmi propuseseși să mă angajez în 1990 și am refuzat, fiindcă acolo mustea de comuniști, iar eu eram Golan de Piața Universității… Acolo l-am întâlnit pe fostul șef al diplomației, Ștefan Andrei, își publica memoriile (între timp, s-a dus și el). Bătrânul avea o memorie prodigioasă, mi-a istorisit de-a fir a păr despre tine, despre cum te-au „lucrat” serviciile secrete cehoslovace când erai reprezentantul României la Uniunea Internațională a Studenților, cum a intervenit la Ceaușescu după ce i-ai spus că vă tăiaseră, la Institutul de Economie Mondială, abonamentele la presa străină…

S-a dus și Yasser Arafat, pe care l-ai cunoscut la Praga – mai știi când îmi povesteai discuțiile cu el, cum îți zicea că palestinienii n-ar fi atât de răi, doar că nu mai puteau controla brațul înarmat al partidului, Al-Fatah?

Dragă tată, îți spun fără patos, ca între bărbați: îmi lipsesc multe lucruri – dintre cele care se cuvin menționate în public, fiindcă sunt atâtea altele care trebuie să rămână între noi – de când nu mai ești. Îmi lipsește umorul tău fin și caustic în același timp. Îmi lipsește modelul înaltului demnitar care slujește și nu jecmănește statul, competent și incoruptibil. Îmi lipsesc rușinea pe care o simțeam față de tine și spaima că nu-ți voi cinsti numele.

Îmi lipsești.

Chiar îmi lipsești.

Notă: Aurel Ghibuțiu a fost doctor în economie. A lucrat la Institutul de Economie Mondială până în 1990, iar apoi a fost președintele Camerei de Comerț și Industrie a României.

Nu mai e printre noi din 1998.

„Noi nu știm ce ar fi fost socialismul, pentru că nu am terminat această etapă, dar știm ce înseamnă capitalismul și atunci prefer să uit dracului experiența asta cu socialismul și să spun că suntem în tranziție de la un nivel de dezvoltare greșit, care n-a utilizat corespunzător resursele pe care le aveam și nu a pus în funcțiune acele forțe motrice de care dispunem și să luăm un model adecvat acestei țări. Depinde, însă, cât va dura această tranziție. Pentru noi, românii, nu poate dura foarte mult, că nu avem timp. Când o să începem să mergem, că deocamdată stagnăm și am mers mult timp spre înapoi, și vom depăși creșterea zero, nu mai trebuie să mergem încet, după un model european, ci trebuie să fugim, pentru că avem de depășit decalajale care s-au creat în ultimii 45 de ani.” – Aurel Ghibuțiu, „Capital”.