ȚARA DE AUR
Ştiri din regatul eremit al „suveranismului” absolut
Şi dacă forțele anti-reformiste din România, care au contribuit acum la căderea guvernului, vor câștiga următoarele alegeri parlamentare și, respectiv, prezidențiale, fără drept de tăgadă? Dacă vor rescrie articolul 1 din Constituția României, după modelul următor?
„(1) România este stat naţional, suveran suveranist şi independent, unitar şi indivizibil. (...) (3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989 alegerilor anulate din 2024, şi sunt garantate.”
Firește, e o speculație. N-o să ne panicăm acum din pricina unui drob de sare de pe horn pe care s-ar putea să nu-l dărâme mâța. Nici n-o să contemplăm mioritic dorința unora din interior și din exterior de a transforma aceste plaiuri din Uniunea Europeană într-o țară de AUR. În fond, cei care clamează necesitatea unui stat „suveranist” nu dețin majoritatea, scorul de la prezidențiale de anul trecut fiind concludent. În plus, promotorii „suveranismului” n-au niciun plan de redresare a țării. România nu va fi salvată de industria calului și e cinic să pretindă contrariul tocmai moștenitorii ideologici ai celor care, pe fondul distrugerii heirupiste a agriculturii, au dat caii vii hrană la porci.
„Suveranist” de ultimă ploaie, ceea ce-l situează pe același plan cu Viorica Dăncilă, Adrian Năstase se face că nu pricepe „de ce dorim un guvern pro-occidental și nu unul pur și simplu pro-românesc?”. E simplu: pro-occidental este pro-românesc. Echivalența nu mai e însă valabilă în sens invers. Un guvern pro-românesc n-ar fi de la sine înțeles și pro-occidental. O schimbare de accent ar duce, pur și simplu, la izolaționism.
E posibil ca o țară din concertul european să devină un stat izolaționist?
În cazul Ungariei vecine, a fost. O boală lungă, cu o moarte sigură subsecventă - doar că atunci când suferi multă vreme, ți se pare că n-o să scapi niciodată - provocată maghiarimii de un regim autoritar, care a împiedicat creșterea statului scăpat relativ de curând, la scară istorică, de alt regim autoritar. Știm de la Svetlana Aleksievici, jurnalista premiată cu Nobel pentru literatură, că războiul nu se termină în ziua în care se face pace; nici războiul ungaro-ungar nu s-a isprăvit la alegerea lui Péter Magyar în funcția de prim-ministru, iar corpul maghiar nu-și va reveni peste noapte după ce a mers cu spatele cât a putut de energic spre izolarea finală. Racul a săpat adânc în trupul unguresc, i-a inoculat o afecțiune genetică, provocând o dezvoltare anormal de lentă, iar izolaționismul l-a ferit de tămăduire. Autodeterminarea prost înțeleasă și aplicată a săpat și-n mintea maghiarimii de dincolo de Nădlac - și gândiți-vă că e vorba despre o națiune europeană, care își mărise ecartul, existent și-n socialism, față de România. Izolarea i-a făcut pe unguri nu doar să meargă îndărăt, ci să și scruteze trecutul cu speranță. Ca ideologii AUR-iști de la noi, și ei s-au holbat la figuri din trecut cărora le-au atribuit calități imaginare, mai cu seamă, inepția că s-ar fi descurcat grozav de capul lor dacă ar fi fost lăsați. Așa a apărut piedica pusă de o jurnalistă din Ungaria unui refugiat sirian care alerga cu copilul în brațe. Și astfel a fost decupată, pe prima scenă teatrală din Ungaria, ura față de Bruxelles și alipită unui context istoric îndepărtat.
Vă propun un exercițiu extrem. Să facem în mod deliberat un mic pas înapoi, ca să putem privi cuprinzător în depărtare, tocmai în Asia de Est, la cel mai izolat stat de pe lumea asta: RPD Coreeană. De fapt, acest regat dinastic eremit - pe care-l studiez fervent, de mai mulți ani, cu ajutorul mai multor surse, oficiale, neoficiale, interne și externe - nici nu pare de pe lumea asta. Iată o înșiruire de fapte reale petrecute într-un stat aproape perfect „suveranist” (relațiile sino-coreene și, respectiv, cele ruso-coreene sunt excepțiile care confirmă regula potrivit căreia și o țară sihastră poate colabora cu altele, dar numai cu cele care nu fac din democrație o politică de stat).
- pentru că e incapabil să guverneze ca lumea și nici nu a dezvoltat o infrastructură care să micșoreze proporțiile unei molime, statul nord-coreean le-a poruncit oamenilor să fiarbă apa; dar apa nu curge la robinet, așa că ei și-o iau tot din râul infestat, iar de fiert nici pomeneală când nu sunt gaze și curent electric.
- în țara cu apartamente neprevăzute cu bucătării, oamenilor li se dă indicația prețioasă „de acum înainte, mâncați pâine!”. Însă nu produc suficiente cereale pentru o hrană alternativă și nici nu sunt obișnuiți cu o dietă bazată pe făină de grâu. Ei consumă preparate din cartofi și din porumb, care și acelea sunt deficitare, întrucât nu toți își permit orezul de bază, chit că directivele partidului au pus toată țara să-și suflece pantalonii și să stea în apă până la genunchi pentru realizarea planului de orez.
- pentru că socialismul a ciuntit natura de-a valma, care s-a răzbunat cu inundații și alunecări de teren, a fost declanșată campania „A doua mare împădurire”, la care sunt siliți să participe toți, cu mic, cu mare, în weekenduri. Oamenii de rând se întreabă în șoaptă când a fost însă prima împădurire, urcă pe culmi să planteze de mântuială, fără spor sau pricepere, iar la coborâre, despăduresc, luând cu ei lemne pentru foc, căci nu-și pot încălzi altfel cocioabele.
- pe televizoare - aparate inutilizabile în cea mai mare parte a zilei, întrucât sunt tăieri de energie - lumea liberă e prezentată doar prin grupaje de știri înfățișând incidente/ accidente. Practic, în afara Coreei de Nord, totul e o cronică neagră fără sfârșit (telespectatorii mai în vârstă de la noi poate își amintesc de emisiunea „Din lumea capitalului”; mizerabila noastră împopoțonare era de-a dreptul drăguță cu Occidentul în comparație cu selecția eminamente negativă de vești externe difuzate în Coreea comunistă). În contrast maxim cu știrile interne, unde e poleită o realitate coclită.
- copiii, mituiți de ziua Conducătorului Iubit cu bomboane în pungi pe care scrie „nu invidiem pe nimeni”, sunt folosiți atât de des la tot felul de munci încât părinții se întreabă cum de au ajuns cei mici să lucreze cu normă întreagă, în toate sectoarele, când parcă fuseseră trimiși la școală?!
Desigur, asta n-o să ni se poată întâmpla chiar nouă. În general, se petrec atâtea grozăvii, dar continuăm să credem în secret că pe noi ne vor ocoli.
În „The New York Times”, editorialistul M. Gessen, care a primit Premiul Pulitzer 2026 pentru scrierea de opinii, descrie un pasaj din spectacolul „Pescărușul: Poveste adevărată”, regizat de un rus exilat și prezentat pe o scenă celebră, LaMaMa Experimental Theater Club din East Village. Scrie Gessen: „La un moment dat, un alt personaj face un comentariu despre cenzură și adaugă: «așa ceva nu s-ar putea întâmpla niciodată în America. Nu-i așa?». În seara în care am văzut spectacolul, publicul a râs cu un fel de râs pe care îl mai auzisem, dar nu în această țară: a fost amar și a fost resemnat”.
Când citesc știri despre „suveranismul” nord-coreean, mă gândesc la izolaționismul dorit de unii în România și râd amar. Dar încă nu cu resemnare.