Sunt atât de nostalgic după comunism încât îl trimit de unde a venit: ёб твою мать!
Mă îngrozesc nostalgicii comunismului, dar nici cu viitorii nostalgici ai prezentului post-comunist nu mi-e rușine
Am condamnat comunismul în fiecare zi de când am devenit conștient de năpasta abătută asupra țării în care trăiam.
L-am condamnat pentru cenzură, întuneric, frig, treabă de mântuială, ierarhii răsturnate, cultură la comandă, instigare la turnătorie care distruge vieți, condiții locative mizerabile, urbanizare haotică și forțată, agricultură pusă pe butuci, mers ca racul, incompetență, deprofesionalizare, incapacitate de a administra vreo țară, orice țară, bărbie în piept, sentiment cenușiu al ființei; l-am condamnat pentru îndobitocire prin privarea de libertate de gândire și de expresie, precum și prin îndoctrinare cu istorie trucată, în tentativa de a legitima printr-un trecut idealizat un prezent eșuat; l-am condamnat pentru că mi-a frânat educarea paralelă, de autodidact, cenzurându-mi nu doar un pasaj din înregistrarea de pe o casetă audio, la o unitate a cooperativei meșteșugărești Radio Progres, a albumului „Final Cut” de Pink Floyd - practic, lipsea toată piesa care începea cu versurile „Brejnev a lua Afganistanul, Begin a luat Beirutul...”, ci și informațiile din mai mult de o sursă, cea oficială, care îmi oferea o singură perspectivă asupra invaziei sovietice din Afganistan, a celei israeliene din Liban, a celei argentiniene din Insulele Falkland, evident, niciuna nefiind definită în acești termeni în presa comunistă.
Am condamnat comunismul ca elev de gimnaziu, scriind de unul singur o publicație anticomunistă, de mână, într-un singur exemplar. Am condamnat comunismul ca tânăr, în Piața Universității, în primăvara anului 1990, purtând în piept o bucățică de hârtie pe care scria „Golan la adăpat”, la care se uitau cu ochi răi oamenii din ultimul metrou prins seară de seară, cam cum mă uitam eu astă-primăvară la cei care se întorceau de la manifestațiile pro-Georgescu.
Iar acum, condamn nostalgia pentru comunism, inclusiv a celor care se declară nostalgici fără să fi trăit în comunism. În acest caz, e un derivat foarte curios al înțelesului unui termen german, fernweh - le e dor ca de casă de un timp în care n-au ființat.
„Fie ca urile să amorţească! Dar trebuie să rămână amintirile, pentru ca atâtea nenorociri, atâtea suferinţe să nu fie niciodată pierdute pentru experienţa oamenilor!” (Jules Michelet, Istoria Revoluţiei Franceze). Așa sună motto-ul Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, care l-a avut drept președinte pe politologul Vladimir Tismăneanu.
Dar iată că, majoritar, nostalgicul popor român a păstrat amintiri false despre comunism. Continuă să rescrie trecutul, nepăsându-i, practic, de prezent și de viitor.
Încerc să înțeleg, fără să și accept, nostalgia unora față de socialismul multilateral eșuat, ispita lor de a atribui regimului lucruri bune care li s-au întâmplat lor în tinerețe, refuzul de a vedea evidența - că în regimurile liberal democratice au fost construite mai mult, mai trainic și mai frumos nu doar cămine, ci mai ales destine.
Continui să cred însă că a-ți fi dor de comunism e echivalentul nostalgiei după o cangrenă.
După un avort spontan.
După ore în șir petrecute dârdâind la o coadă unde ai fost primul care n-a mai prins nimic, iar când ajungi în cutia de chibrituri întunecată și neîncălzită pe post de habitat uman, se ia curentul înainte să urci în lift și, fix când, amorțit de tot, trăiești preț de o clipă iluzia că te lasă neîndurabila durere de dinți pe care n-ai unde s-o tratezi vineri seara, îți dai seama că ai spus cui nu trebuia un banc despre victoria socialismului față de om.
Nostalgia după comunism înseamnă să-ți mai legi o dată, cu plăcere, șireturile la perechea de încălțări de proastă calitate care te strâng de-ți sar ochii într-o zi pe care o petreci în picioare, la o defilare a sărăciei celor mulți sub ochii celor puțini prosperi.
Dar nici cu cei din post-comunism, care vor deveni nostalgicii zilei de azi, nu mi-e rușine.
Mă irită amintirea alegătorilor cu de-a sila a masei amorfe de politruci trimiși cu toptanul pe listele Marii Adunături Naționale, dar și nostalgicii de mâine ai vremii în care erau votanți de bună voie ai unor nulități individuale precum Călin Georgescu, George Simion, Anamaria Gavrilă, Diana Iovanovici Șoșoacă, Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, Mihai Tudose.
Mă scoate din minți ideea că unii regretă programul de doar două ore de la o unică televiziune, pe când eram nevoit să caut emisia vecinilor de la sud într-o limbă pe care n-o înțelegeam așa cum mă indignează ideea că unii vor avea nostalgia timpurilor de azi, când „televiziunile poporului” emit atât de multe ore.
Nu pot să-i sufăr pe cei care își amintesc că au învățat istorie din „Dacii” lui Sergiu Nicolaescu, nici pe cei care vor îmbătrâni cu iluzia de a fi făcut istorie cerând eliberarea Stegarului Dac.
Îi detest pe cei care fredonează altfel decât ironic șlagărul de ieri „Magistrala albastră drum de oameni născut
Ce-ți vorbește, să știi, de prezent, de trecut
Și de mari ctitorii
Ca un semn că ei sunt veșnic pe acest pământ
Și c-au fost și vor fi”,
ca și pe cei care fredonează melodia populară antisemită și xenofobă de azi având versuri ca
„Avram Iancu, Ioan Cuza și cu Ștefan au luptat
Da, da, aici în țara mea
Să nu calce sfânta glie vreun străin nebotezat
Da, da, aici în țara mea”.
Știți ce era mare, scotea fum și tăia morcovii în patru? Mașina românească miniaturizată de tăiat morcovi în cinci. Pare că e produsă în continuare și cei mai mulți români și-o vor aminti cu duioșie.
Cum ziceam, condamn și azi comunismul. Ba îl și trimit de unde a venit. Parcă așa era înjurătura de mamă pe rusește: ёб твою мать!
