Spectacolul anului 2025: „Casa dintre blocuri” de Radu Afrim

Am rămas tablou văzând cea mai măreață pagină de teatru din istoria recentă a comunităților maghiare dintr-un vechi ținut românesc

Istoria reală și închipuită a felului în care au trăit maghiarii din Ardeal în comunism merita o pagină literară pe măsura fascinantelor multiversuri zămislite acolo - de care sunt cel mai legat afectiv și cultural, ca să explic din start de ce am fost atât de mișcat de „Casa dintre blocuri”: datorită vacanțelor pe care mi le-am petrecut înainte de 1989. Pagina a fost scrisă de un din ce în ce mai important dramaturg român contemporan care mai are multe cuvinte de spus în acest domeniu, Radu Afrim. Și pusă în scenă anul acesta de marele regizor cu același nume, cu excelentul aport al Companiei Tompa Miklós de la Teatrul Național Târgu Mureș.

Prin text, regie, scenografie, distribuție, întregul mozaic vizual & sonor însuflețind scena și publicul, „Casa dintre blocuri” s-a suit cu un aer firesc încă de la premiera din primăvară pe poziția de spectacol de teatru al anului 2025 în România. Și va rămâne pe podiumul stagiunii vechi și noi, ca o fotografie atotcuprinzătoare, marca Radu Afrim, a unor reprezentații clădite pe performanțe scenice reliefând adâncurile simțirii ungurești din Ardeal.

Zic că am rămas tablou fiindcă mi-e cu neputință să explic, altminteri decât prin talentul ieșit din comun al lui Radu Afrim de a percepe și a reda apoi ce l-a înconjurat aievea sau ba, cum de un român din Beclean având niște unguri drept vecini de bloc a izbutit să conceapă un portret exhaustiv al existenței maghiare din Ardeal. Al ființării, al mentalității, al subtilității accentelor din această limbă așa cum e ea vorbită și de oameni simpli cu ifose aristocrate, și de o „curcă secuiască”. Mă raportez la similitudinile dintre biografia mea cu frânturi din scrierile lui Radu Afrim întrucât experiența personală în realizarea - dar și în parcurgerea - unei asemenea opere literare precum „Casa dintre blocuri” e cardinală. Românul Afrim a simțit, gândit și trăit ungurește când a scris această piesă, înglobând toate acestea în ceva mai mare, o creație teatrală din România demnă de toată lauda.

Jumătatea mea maghiară, pe linie maternă, a vibrat profund în cele patru ore ale spectacolului „Casa dintre blocuri”, văzut în a doua zi de toamnă a Stagiunii Estivale a Artelor Spectacolului – SEAS 2025 de la Constanța, un eveniment cultural de care nu contenesc să mă minunez și pentru care îi felicit pe cei care l-au făcut posibil, în primul rând, pe Erwin Șimșensohn. Am găsit fascinant felul în care se traduce în ungurește un obicei atât de românesc - așa cum credeam cândva că e, până m-am prins că de fapt e caracteristic lagărului socialist din centrul și răsăritul Europei - precum datul pe sub mână, pomenit la începutul spectacolului. A se da pe sub mână e ceva ce Radu Afrim a aflat încă din copilărie, dovadă, un episod legat de Margareta Pâslaru pe care mi l-a relatat într-un interviu (păstrez oralitatea plină de farmec a exprimării regizorului, îmi pare că nu se pierde la transcriere): „am fost cu părinții mei în vizită la niște prieteni de familie, și ei aveau o fotografie cu Margareta pe care eu nu am prins-o la chioșcul din gară, că se dădeau pe sub mână și era singurul chioșc din Beclean pe Someș. Se dădeau pe sub mână și eu n-aveam pile și plângeam la fereastra lu’ doamna aia să-mi dea și mie poza, că știam că o are sub ziarul „Scânteia” ascunsă și că nu vrea să mi-o dea. Și în două ore sau trei cât au stat ai mei, au râs, erau tineri, nu știu ce-au făcut acolo, am stat numai cu poza lui Margareta în mână și am oftat, să mă vadă… Eram copil. Cu siguranță eram preșcolar. Deci stăteam cu poza aia în mână și oftam, în ideea că dacă eram sigur că am făcut asta, la plecare o să mi-o dea, să zică „E a ta. Ia-o!” Nu mi-au dat-o! Am suferit enorm că nu mi-au dat poza!”.

Excelență actoricească în „Casa dintre blocuri”

E momentul să fac o reverență adâncă pentru

Misi, un tânăr de la casa de copii care își petrece timpul în casa Both

László Rózsa

Both Etelka, pictoriță amatoare, sora mai mică a Idei

Katalin Berekméri

Both Ida, pictoriță amatoare, sora mai mare a lui Etelka

Erzsébet B. Fülöp

Both Karola, mama lor

Csaba László

Soós Kázmér, soldat austro-ungar

Balázs Varga

Horgos Csongor, un tip care învârte mici afaceri

László Zsolt Bartha

Cornel Paranciuc, pădurar la ocolul silvic

Gábor Viola

Pataki Pythia, o amică clarvăzătoare

Dorottya Nagy

Kónya Zsófi, fiica ginecologului Kónya Töhötöm

Szabó Fruzsina

Kerekes Ráhel, o femeie penticostală

Nóra Szabadi

Kerekes Benjámin, soțul ei

Botond Kovács

Csepel Erika, colegă de clasă a lui Etelka, vânzătoare la magazinul de vopsele

Bea Fülöp

Karácsonyi Rocco, un băiat conceput de 23 august

Szabolcs Csíki

Adam, un copil bârfitor

Roland-Ádám Csiki, stud.

Sunt conștient că e nedrept să fac o evidențiere, nu doar din sânul acestui colectiv provincial ce-și merită pe deplin atributul național din titulatura teatrului, ci și în contextul travestiurilor recurente din universul teatral afrimian. Am văzut multe, toate grozave. Al lui Csaba László - laureat anul trecut pentru joc actoricesc remarcabil de către Ministerul Culturii și Inovării din Ungaria și de către UNITER acum trei ani, Cel mai bun actor în rol secundar, în „Grand Hotel Pasărea Retro” - atinge desăvârșirea. În tonul pe care actorul îl împrumută personajului său feminin, nu cunosc unul mai puternic în literatura română despre maghiarii din Ardeal, am regăsit toată trufia pe care am întâlnit-o în copilărie la personaje reale, întreg disprețul lor față de prezent și viitorime, față de conaționali și față de alte naționalități. În vorbele concepute de Radu Afrim și rostite cu limbă despicată, de unguroaică, de către actorul maghiar din România am detectat complexul de superioritate al șoricelului unguresc din Ardeal care trăiește cu iluzia că a tropăit alături de elefantul imperiului austro-ungar. Discursul găunos carolingian al personajului Both Karola, de fapt, toate modalitățile sale de expresie net mai bogate decât o singură trăsătură negativă a unei bătrâne decrepite dintr-o casă înaltă cât un bloc, mi-a prilejuit reîntâlnirea cu oameni reali și poveștile lor adevărate din Ardealul meu de suflet, oameni care nu mai sunt, dar rămân în memoria mea afectivă: adoratele mele rude din filiația maternă; artista care „picta” asamblând în rame petice textile cu pasta de lipit socialistă Pelicanol - aparent, bună de gustat cu lopățica - pe care am vizitat-o în locuința-atelier înainte să plece în America, mergând cu mama și cu prietena ei, tanti Aurica zisă Aranka de pe Lupeni 12, ciudata care și-a îngropat trei bărbați și i-a strămutat în virtutea unui aproape cinstit comerț cu oseminte, transportate profund ilegal în sacoșe de plastic; Molnár néni, băbuța din vecini, care vindea semințe de dovleac în cornete din ziare, după o viață în care a slugărit la Budapesta, a băut până la 80 de ani și s-a lăsat brusc după ce-și vânduse și ultimele prosoape; Bözsi néni, care stătuse înainte în acea cameră pe post de apartament, se mutase apoi în altă curte, îi mai procura bunicii câte ceva pe sub mână și părea că are undeva în casă o lumânare ce arde veșnic, căci o vizitam și-mi cerea mereu foc, în timp ce fuma țigară de la țigară până când i se subțiaseră obrajii, făcând pliuri ca un Sharpei; familia Dombrádi, soț și soție, participanți la competiția duminicală de consumat găluște cu prune în curtea patriarhală de pe Târgului 12 unde mai toți bărbații fuseseră funcționari la poștă și mai toate femeile casnice, cărora le citeam subtitrarea românească din filmele de la televizor într-o limbă pe care o înțelegeau puțin spre deloc, dar care ne primeau fiindcă aveau un TV - acolo am văzut-o pe Nadia, la Montreal, în 1976; Lacika, tânărul leit Errol Flynn, inclusiv la mustăcioară, și cu încălțăminte de lac în care te oglindeai fără efort, pe vremea în care abia aflasem că pantofii unui bărbat sunt expresia devoțiunii partenerei de viață, cât sunt de îngrijiți, atât e și ea de gospodină. Acest imagini mi-au revenit cu putere în minte, unde le voi păstra cât voi putea - ca și apariția imperială a actriței Szabó Fruzsina în chip de Sissi, așa cum îmi va persista în urechi și maghiara secuiască nativă a tinerei originare din Sfântu Gheorghe, căci sună cum se exprima o parte din familia mea.

Bucate ungurești din Ardeal

În „Casa dintre blocuri”, bătrâna doamnă pomenește, în amintirile sale închipuite, de prăjitura Doboș - variantele triste ale unor epigoni se găsesc acum aproape în orice cofetărie, n-au nicio treabă cu ce era odată acest preparat. În cronicile mele de gurmand din „Zile și nopți”, l-am menționat cu poftă: „Doboș e o invenție maghiară, dincolo de Tisa, de pe malurile Dunării, mai precis din Peșta, unde această prăjitură a căpătat numele celui care a născocit-o și brevetat-o, un anume József C. Dobos (numele său de familie s-ar traduce prin „toboșarul”, „cel care bate toba”). A fost un maestru cofetar respectat, care a rupt gura târgului la Expoziția națională din 1885 cu această prăjitură, ba chiar și pe cea a elvețianului budapestan Emil Gerbeaud, căruia i-a luat fața în ceea ce privește utilizarea cremei de unt în patiseria maghiară”. Radu Afrim scrie în piesă și despre „csöröge”, surcele de vis care au scăpat sub radarul retoversiunii subtitrate din spectacol. Și tot în publicația de cultură pop am popularizat anul acesta bucatele făcute de bunica maternă care mi-au fermecat vacanțele copilăriei și adolescenței, petrecute la Mureș (chiar în oraș, în centru): „un desert pe care vi-l recomand e destul de tânăr, deși denumirea e antică: non plus ultra! Sunt fursecuri de bezea, lipite între ele cu dulceață, pomenite prima dată într-o carte de rețete semnată Ilona Horváth și apărută cam în urmă cu șase decenii. La noi erau un deliciu pascal care se consuma cu bolul, unde erau puse după ce fuseseră scoase din cuptor – e drept, nu erau lipite cu dulceață, nici nu știam că așa era rețeta originală. Le mâncam împreună, aluat + bezea, când citeam. Le mâncam și separat, mai întâi, rondelele din aluat fraged în interior și crocant în exterior, decupate înainte de coacere cu păhărele colorate de lichior, din cristal de Boemia, aduse de ai mei de la Praga. Apoi, „lacrimile” de fericire din bezea, pe care le mestecam ca pe gumă, căci aveau zahăr, nu glumă! Le mâncam ascultând în buclă șlagărul „Hajmási Péter, Hajmási Pál”, desprins din opereta „Regina Ceardașului (sau Trăiască dragostea)”, de Kálmán Imre. Le mâncam cu gândul la alte bunătăți festive, care putea juca liniștite rolul de protagoniste pascale. Peste toate, regina, favorita mea, mézes tészta – a cărei savoare nu stătea doar în straturile de cremă de unt, miere și griș, ci și în faptul că trebuia lăsată peste noapte, o veșnicie, în frigider, apoi se înmuia și era perfectă de consumat. Dar și vaníliás kifli (cornulețe cu vanilie), szilvás lepény (plăcintă de prune), csöröge fánk (surcele), diós és mákos bejgli (cozonac cu nucă și cu mac), hájas tészta (foetaj cu dulceață), rétes palacsinta (un soi de scovergi ardelenești).

Imagine cu László Zsolt Bartha, László Rózsa, Csaba László, Balázs Varga, Szabó Fruzsina, din spectacolul „Casa dintre blocuri”. Foto: Sándor Bereczky