Premiul Nobel pentru literatură și românii, în presa de acum 100 de ani

Facsimilele de presă care arată că literatura noastră era dominată fie de „o tristă mediocritate”, fie de „autodenigrare”

În presa română de acum mai bine de un secol, premiul Nobel pentru literatură figura în categoria „știri mărunte”, între vestea despre un chelner din Darmstadt care-și rupsese gâtul sărind de la etaj și cea despre un accident feroviar de pe linia ferată Varșovia - Vilnius.

Iată un fragment elocvent din rubrica intitulată „Știri mărunte” din „Telegraful român”, o ediție din 1901: „În apropiere de gara Helena (Montana în America de nord) s’a întâmplat o mare catastrofă de tren; 29 călători şi-au perdut viaţa. — În Darmstadt a ars total hala de gimnastică, două servitoare şi au aflat moartea în flăcări, o fată s’a slobozit din etagiu pe o sfoară, dar’ sfoara s’a rupt şi ea căzând s’a rănit de moarte; un chelner a sărit din etagiu şi şi-a frânt gâtul. Focul s’a creat în sala de teatru. — Academia svedică a hotărît să dee poetului provensal Mistral premiul destinat pentru merite literare al fundaţiunii Nobel. — Între gările Bosnovice şi Zabcovice de pe linia ferată Varşovia—Vilna într’un vagon de persoane a esploadat un vas cu benzin, în urma căreia două vagoane au luat foc. Dintră călători, cari au sărit din cupee pe uşi şi pe fereşti, trei au murit şi unsprezece au îndurat răniri grave”.

Un an mai târziu, așadar la 1902, „Adevěrul” găzduia un articol amplu al lui B. Brănișteanu (figură de marcă a gazetăriei românești din prima jumătate a secolului XX, cum avea să remarce Alexandru Călinescu) despre laureatul Theodor Mommsen, care se încheia cu un verdict: „Incontestabil că nimeni mai mult de cît Mommsen n’a meritat premiul Nobel pentru literatură”, gazetarul remarcând faptul că istoricul german își îndreptase atenția și asupra teritoriului locuit ulterior de români: „De altminterlea, Mommsen s’a ocupat şi în al cincilea volum al istoriei romanilor precum şi în alte scrieri de ale sale de vechea Dacie, aşa că opera lui devine interesantă pentru noi nu numai din punctul de vedere că tratează soarta marelui popor roman, ci şi din punctul de vedere că se ocupă şi de soarta pămîntului pe care locuim noi acum şi a locuitorilor ce au locuit atunci cînd primele colonii romane s’au aşezat aci odată cu aşezarea primelor legiuni de ostaşi ai împărăţiei Romei”.

În 1908, am găsit în presa română, mai precis în ziarul „Adevěrul”, o primă mențiune legată de posibilitatea ca premiul Nobel pentru literatură să revină cuiva din România. Sub titlul „Carmen Sylva va obține premiul Nobel”¹ (tipăritura dădea ca sigură o informație caracterizată chiar de text drept zvon, indiciu privind urechismul presei române de atunci și nu doar de atunci) stătea scris: „Londra, 25 ianuarie— În cercurile însărcinate cu administraţia premiului Nobel se svoneşte că viitorul premiu Nobel pentru literatură va fi acordată Carmen Sylvei”.

În urmă cu exact o sută de ani, un Nobel pentru literatură era folosit în presa română („Rampa”, un număr din decembrie 1925) pe post de cârlig de promovare a filmelor, practic, un eficient instrument de marketing.

Iar posibilitatea ca vreun scriitor de la noi să ia râvnitul premiu era expediată lapidar, într-o notiță din aceeași publicație, fix în urmă cu 100 de ani: „Cât despre literatura noastră românească, atribuirea premiului unei capodopere româneşti, oferă spectacolul unei coroane de aur, prea grea, pe un cap încă gingaş şi plăpând de copil”.

În 1934, din presă (publicația „Rampa”, fondată la 1911 ca „organ de informație, de critică și de îndrumare pentru artiști și pentru public” se putea afla că Panait Istrati îl socotea numai pe Tudor Arghezi ca fiind important pe plan universal: „Din literatura noastră, autohtonă, care e încă dominată de o tristă mediocritate, numai Arghezi e poate singurul, care ar putea fi pus pe planul universal. El are o formă şi o substanţă, care chiar în biata noastră limbă românească se pot măsura cu produsele similare din ate limbi. Cred că dacă lui Arghezi i s’ar fi întâmplat să scrie în franceză, ar fi fost azi un scriitor de simţire universală, universal cunoscut”.

În 1938, răspunzând unei anchete a publicației legionare „Buna Vestire”, Camil Petrescu lansa verdictul: doar popoarele mari au scriitori mari.

Închei aceste consemnări privind apariția în presa română de acum un secol a unor articole conținând păreri despre premiul Nobel pentru literatură cu un fragment dintr-o opinie a ziaristului Radu Boureanu, în publicația „România” (director: scriitorul și gazetarul Cezar Petrescu), oficios de partid unic înființat de regele Carol al II-lea: „Ar trebui însă un oficiu de traducere a operelor capitale ale epicei noastre, care să faciliteze pătrunderea, pornirea pe drumul premiului Nobel. Atâta tot și gata? se vor întreba unii? Sigur, nicio măsură de judecată nu i-ar putea convinge de valoarea spiritului neamului din care fac parte, fiindcă am deprins la perfecție tehnica autodenigrării. — Cum, nene?! va spune cutare pretins intelectual — cum să-l premieze pe cutare cu premiul Nobel? Au și pretenție; sau, auzi pe cine (după împrejurări) . Păi nu-l cunosc eu? Nu stă pe Popa Soare? Nu se urcă în autobuzul 132 cu mine în fiecare dimineață? Păi să vezi acum 16 ani... Și omul începe să depene un fișier de fapte domestice de întâmplări auzite, alcătuind o biografie sumară, schițată și acră... Sunt eternii frați, cetățeni protestatari, contestatari, pe care i-au cunoscut toate epocile. Deci, și fără ei, fără zâmbetul și socotelile fișierului lor, putem tinde, cu opere capitale, spre o distincție capitală”.

Acest articol, „Scriitorii români și premiul Nobel”, a apărut pe data de 14 decembrie 1939.

86 de ani mai târziu față de un comentariu tipărit într-o țară care încă era neutră după începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, România stă ceva mai bine la traducerea operelor capitale autohtone. Dar la fel de bine la tehnica autodenigrării. Între timp, s-au înmulțit teribil cei care emit păreri de cititori despre scriitori pe care nu i-au citit. Iar când nume ca Mircea Cărtărescu și Ana Blandiana sunt în cărți pentru o distincție capitală, în țara care se contestă singură își face loc din nou retorica belicoasă.

1. Pentru a-i scuti pe eventualii cititori ai articolului de față de o căutare pe ChatGPT, preiau o descriere făcută de o sursă de încredere, Curtea Veche Publishing: „Elisabeta a României, pseudonim literar Carmen Sylva (lat. „cântecul pădurii”), nume complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, n. 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania - d. 18 februarie 1916 (S.N. 2 martie), Curtea de Argeș, Regatul României) a fost regina României în timpul domniei soțului său, Carol I al României. Patroană a artelor, fondatoare a unor instituții caritabile, poetă, eseistă și scriitoare.

Regina Carmen Sylva și-a devotat întreaga viață desăvârșirii spirituale și carierei de scriitor. A scris în mai multe limbi, fiind fluentă și perfect inteligibilă în germană, franceză, engleză și română. Cunoștea la perfecție limba latină și limba greacă.

A scris enorm, peste o mie de poezii, nouăzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice și patru romane. Opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Coșbuc, Mite Kremnitz sau Adrian Maniu.

Iubitoare și creatoare de artă și literatură, era o bună cunoscătoare și interpretă de muzică - canto, pian, orgă; avea în același timp și calități de pictor. Excelentă amfitrioană, femeie rafinată și cultă, Elisabeta creează un salon pentru oamenii de cultură în care se găsesc, printre alții, Vasile Alecsandri, Elena Văcărescu, Mite Kremnitz, Titu Maiorescu. Îi admira atât pe Mihai Eminescu, considerându-l un mare poet romantic, cât și pe George Enescu. Pe acesta l-a ajutat în drumul devenirii sale de mare compozitor, prin construirea lângă Castelul Peleș a unei săli de concerte special concepută pentru el și prin dăruirea unei viori construită de celebrul lutier italian Amati”.