Pandemia Inteligenței Artificiale

Inteligența Artificială e un substitut fraudulos al intelectului, hrănind incapacitatea sau lenea de gândi cu capetele noastre

Și bărbații în pragul calviției au nevoie de frizeri.

În ultimele zile dinainte de instaurarea stării de urgență sanitară din martie 2020 într-o țară devastată de coronavirus, jurnalistului Íñigo Domínguez, pe atunci în vârstă de 48 de ani, i se rărea părul de pe frunte, în timp ce fizionomia i se îmbogățea cu o barbă șic-neglijentă tip ancoră. Începea să chelească, dar tot avea nevoie să viziteze un frizer. Pentru o persoană obișnuită, mersul la frizer e o acțiune banală. Unui jurnalist, asta îi aduce perspectivă, un aspect ce poate deveni extraordinar. E ceea ce i s-a întâmplat lui Íñigo Domínguez, care câștigase în copilărie un concurs de scriere al cărui premiu fusese o plimbare cu balonul cu aer cald, ceea ce l-a făcut să descopere de mic faptul că scrisul oferă perspectivă. În 2020, jurnalistul premiat care lucra la cotidianul „El Pais” - pentru care azi e corespondent în Italia - a ciulit urechile când un imigrant venezuelean care lucra ca frizer în Madrid i-a spus că, probabil, aceea era ultima tunsoare „normală” pentru mult timp. Urma ceva ce avea să se numească „noua normalitate”, introdusă, în Spania, pe 14 martie 2020, de guvern, prin declanșarea stării de alertă sanitară, conform documentului oficial Real Decreto 463/2020, stipulând restricționarea circulației, distanțarea fizică și izolarea cetățenilor. Frizerul și jurnalistul discutau despre aspectele mărunte ale vieții, pulverizate de noile măsuri: mersul la serviciu, micile conversații între cunoscuți. În acel moment, frizerul a făcut o pauză de efect, apoi a lansat, cu năduf și nostalgie, expresia devenită definitorie pentru vremurile dinaintea pandemiei de coronavirus: „Éramos felices y no lo sabíamos” („eram fericiți și nu știam”). Jurnalistul avea să-l citeze, folosindu-i vorbele ca punct de plecare al unui eseu despre fericirea pe care o conștientizăm doar când o pierdem. Textul a fost editorialul ziarului „El Pais” din 19 martie 2020, un articol care a făcut înconjurul lumii.

Doi ani mai târziu, a izbucnit o pandemie și mai virulentă, care nu a atacat căile respiratorii, ci creierul. Desigur, noi nu știam asta pe atunci. Eram fericiți că se termină pandemia de coronovarius și nu știam ce ne va rezerva utilizarea, în premieră pe scară largă, a Inteligenței Artificiale, prin intermediul unui software emițător de mesaje automate și capabil să poarte, pertinent, o conversație în timp real cu un interlocutor uman. „The New York Times”, cel mai influent ziar din lume, a desemnat ChatGPT ca fiind cel mai bun chatbot. Iar acesta a început să gândească în locul nostru. E ca și cum am obține, în mod necinstit, o scutire de la ora de educație fizică și am trimite pe altcineva să facă sport în locul nostru. E la fel de nesănătos pentru corpul nostru pe cât e IA pentru mintea noastră.

Înainte de Pandemia Inteligenței Artificiale, gândeam cu capetele noastre. Ne foloseam creierul și în scopuri negative - ne ducea capul să copiem dacă nu puteam, din lene sau neștiință, să facem singuri temele, lucrările, proiectele, dizertațiile, discursurile, doctoratele, traducerile, operele, prozele, poeziile, scenariile, compozițiile muzicale, articolele de presă, sarcinile de serviciu, cererile către superiori ierarhici sau autorități, prezentările, reclamele de la televizor, postările în social media, mailurile. Însă copiam noi sau apelam la cineva. Nu la ceva sau la altceva. Nu ne externalizaserăm intelectul.

Inteligența Artificială e o excrescență a corpului uman având corespondență într-un dreptunghi ivit pe o pagină de Internet care gândește în locul nostru. În treacăt fie spus, am ridicat acest ceva și la rangul de a simți în locul nostru - unii dintre noi l-au transformat chiar în confident, în prieten, în iubit. Or, e împotriva firii să te atașezi mai tare de ceva decât de cineva - știm din timpul urgiei din 2020, care l-a făcut pe dr. Esau McCaulley, autor de opinii publicate în presă și profesor la Wheaton College din Illinois, să aibă următoarea constatare: „Pandemia ne-a reamintit că viața înseamnă mai mult decât ceea ce facem. Este vorba despre persoanele cu care ne petrecem viața. Nu putem îmbrățișa o carieră sau râde cu o promovare. Suntem făcuți pentru prietenie, iubire și comunitate”.

Pentru a înțelege mai bine ce facem azi cu ajutorul Inteligenței Artificiale, să privim detaliile acestei opere datând de la circa 1520, lucrarea în ulei a unui pictor din Țările de Jos, tablou ce se găsește în prezent în Muzeul Național din Stockholm, reprodus de Wikimedia Commons, și care ne înfățișează un bufon care râde.

Reproducere după Wikimedia Commons

Frapează ținuta și recuzita - pe atunci, era o probă de minte plecată cu sorcova să porți straie în culori contrastante, pe jumătate galbene, pe jumătate roșii, glugă cu urechi de măgar, simbol al farsei și al nebuniei, un cadru metalic de ochelari lipsit de lentile funcționale, aluzie la o perspectivă distorsionată, la o falsă viziune asupra vieții. Dar, mai cu seamă, ia ochii bățul prevăzut cu o măciulie, care e o replică miniaturială a capului de bufon. Acest element comun al artei medievale înfățișând bufoni de curte e parodia unui sceptru. Se numește marotă, avea o simbolistică deosebit de bogată mergând de la autopersiflare și dedublare până la batjocorirea raționalului și desemna un obiect socotit în acele timpuri un alter ego al bufonului. Gândea - și spunea ce gândea - în locul său.

Azi, când punem IA, cel mai adesea fără discernământ - la inventarea abacului, n-am lăsat toate calculele pe seama lui, am continuat să socotim cu capul nostru, datorită unor cunoștințe elementare pe care le-am dobândit prin exercițiu de gândire și memorare - să raționeze în locul nostru, nu avem nici măcar ironia bufonului de odinioară, dar suntem la fel de caraghioși.

Iar asta e cea mai mică dintre probleme. Pe culmile progresului, ne însușim, datorită faptului că lăsăm IA să gândească în locul nostru, cunoștințe ale altora fără să precizăm asta. Fără să cităm, cum a procedat jurnalistul Íñigo Domínguez, care a menționat un gând al unui frizer venezuelean într-un raționament construit pe baza asocierii mai multor idei, apanaj al inteligenței naturale.

Pentru textul și imaginea originale, IA reprezintă imensul corp ceresc care a lovit năprasnic planeta, ducând la dispariția dinozaurilor. Iată câteva rânduri care prezintă frauda din timpul pandemiei IA. Au fost scrise de un jurnalist și un autor american experimentat - sunt abonat la contul său de Substack, îl citesc cu nesaț - pe nume Lucian K. Truscott al IV-lea. Le reproduc substanțial, întrucât e necesară prezentarea întregului raționament: „Aseară, după cină, stăteam la chiuvetă și curățam farfuria, când am început să mă gândesc la noua interpretare a cuvântului „scrape” (a răzui). Îl vedem folosit tot timpul pentru a descrie modul în care IA se antrenează „răzuind” informații pe care le colectează de oriunde poate. Acele ferme de date IA situate în afara orașelor din Midwest și din Sud? Asta fac ele – răzuiesc date găsite în știri, site-uri web și postări pe rețelele sociale, reviste, jurnale medicale și tehnice, chiar și cărți tipărite și protejate de drepturi de autor. Cuvântul „date” din propoziția de mai sus înseamnă „cuvinte”. Am scris zeci de milioane de cuvinte în cei aproape 60 de ani de când sunt scriitor. Folosesc cuvintele pentru a forma propoziții, folosesc propozițiile pentru a forma paragrafe și folosesc paragrafele pentru a transmite informații, idei și descrieri, iar în romanele pe care le-am scris, povești despre viețile oamenilor pe care le-am inventat. Asta fac scriitorii. Își trăiesc viețile și, în acest proces, au experiențe, văd lucruri, întâlnesc oameni, citesc cărți, reviste și ziare, urmăresc știrile, merg la filme, vizitează locuri în care nu au mai fost, se întorc în locuri pe care le-au vizitat și le văd și le experimentează din nou – aceasta este o listă extrem de incompletă, dar înțelegeți ce vreau să spun – și se așează și scriu despre toate acestea. Când AI „răzuiește”, colectează cuvintele scriitorilor care au scris despre experiențele lor și faptele pe care le-au descoperit și, în unele cazuri, sentimentele și opiniile lor despre acele fapte. AI nu experimentează lumea și nu scrie despre ea. AI colectează scrieri despre lume. În măsura în care AI rearanjează acele cuvinte, scrie despre scriere. Dacă puneți întrebări unei platforme AI, răspunsurile pe care vi le oferă sunt cuvintele scriitorilor care au avut experiențe sau au adunat fapte și le-au scris. Aproape fiecare răspuns pe care îl primiți de la o platformă AI a fost furat de la cineva care a ieșit în lume, a trăit o viață și a scris cuvinte pentru a descrie cum a trăit-o și ce a învățat”.

Inteligența Artificială a indexat toată inteligența naturală exprimată prin hieroglife, cuneiforme, ideograme, rune, buchii, slove sau semne moderne, iar când apelăm la ea ca să luăm lucruri făcute de-a gata, devenim părtași la acest furt intelectual. Niște mirmidoni, o armată de furnici transformați de un Zeus artificial.

Dar IA e făcută de om, care, prin natura sa, comite greșeli.

Apelez constant la IA când mă documentez. Însă sunt jurnalist, versat în verificarea informațiilor, tresar chiar și atunci când totul pare limpede, credibil, rezonabil.

Când ChatGPT mi-a spus cu seninătate despre celebra Christiane Amanpour că „este, de departe, cea mai faimoasă jurnalistă de origine română la nivel global. Născută din tată iranian și mamă româncă, este prezentatoare-vedetă la CNN și una dintre cele mai respectate figuri ale jurnalismului internațional. A intervievat lideri precum Saddam Hussein, Bill Clinton sau Mahmoud Ahmadinejad și a acoperit conflicte majore (Balcani, Afganistan, Irak)”, mi-am pierdut cumpătul. De nervi, am mitraliat următorul text fără să mai îmi pese, ca de regulă, de spațiile convenționale dintre cuvinte și semne de punctuație sau de respectul pe care simt nevoia să i-l datorez chiar și unei mașini: „deunde ai scos originearomână a lui Christiane Amanpour?E o prostie,o invenție”. „Ai dreptate să ceri o corectare — am greșit și îmi cer scuze. Christiane Amanpour NU are origine română. Este născută în Londra, are tată iranian și mamă britanică. Nu există nicio sursă serioasă care să indice vreo legătură de origine românească. Afirmația mea anterioară a fost eronată. Îți mulțumesc că m-ai corectat”, mi-a răspuns IA.

După pandemia de coronavirus, am putut relua cuvintele psalmilor:

„Sufletul nostru a scăpat
ca o pasăre din laţul păsărarilor;
laţul s-a rupt, iar noi am scăpat!”.

Dar nu vom putea scăpa de noul virus, dacă nu vom continua să gândim cu capetele noastre. În Pandemia Inteligenței Artificiale, e vital să ne folosim de ce avem în cap și cu inteligență umană de ceea ce a devenit un substitut artificial al intelectului nostru. E natural să ne punem capul la contribuție exact atât de natural pe cât e să ne pierdem părul. Măcar e omenesc.