O lectură după alta

Citind „O luptă după alta” de Paul Thomas Anderson

Am citit cu atenție și plăcere filmul „One Battle After Another”, unul dintre favoriții la Oscar 2026, intrat în streaming la sfârșitul anului trecut și disponibil la noi pe HBO Max.

L-am văzut și revăzut, dar insist să spun că l-am citit ca pe o carte, deoarece, deși urmărirea unui film angrenează mai multe simțuri decât lectura în sine, găsesc asemănător felul în care, personal, parcurg operele literare și pe cele cinematografice.

Cum la început a fost cuvântul, înainte de întâiul pocnet al clachetei, înainte de primele cadre fotografice de platou care vor deveni imagini mișcătoare, înainte de sfielnica și gingașa dezvăluire a principalului fir narativ bazat pe toată iubirea unui părinte față de copil, înainte de modul în care făpturi în carne și oase conturează închipuiri scoase la lumină de o „lanternă magică”, înainte de fiecare motivație individuală a unor profesioniști de a lua în serios convențiile unui meșteșug abstract ce vor ajunge un construct colectiv având la final numele lor curgând prea repede pentru a putea fi reținute, înainte de imprimarea cadenței de către Jonny Greenwood de la Radiohead, care picură chinezește emisia de metronom a unei clape ce generează o notă obsedantă dintr-un mirobolant univers sonor avangardist, înainte de a fi filmat, decupat, colorizat și proiectat, filmul alert, radical, metis și ironic al ilustrului cineast american Paul Thomas Anderson a fost scris pentru a fi citit.

Înțelegerea unui text literar sau a unui film e un proces de cunoaștere complex. În cazul unui film străin într-o limbă pe care o cunosc, dar care nu e totuși cea nativă, citesc la propriu traducerea, comparând ceea ce văd cu ceea ce aud, iar această complexitate crește, provocând ceea ce se numește „cercul virtuos al cititului” - o buclă în care lectura duce la o nouă lectură, dezvoltă atât abilitățile intelectuale, cât și plăcerea, îmbunătățește cunoașterea în timp real. Și o carte, și un film declanșează un proces gnoseologic imersiv, în care creierul recunoaște tipare, activează cunoștințe dobândite anterior și stochează unele noi, le pune în relație. Imaginați-vă creierul, în timp citiți sau urmăriți un film, ca pe un telefon mobil care caută semnalul și se consumă intens. Când îl găsește, funcționează, ceea ce provoacă și o experiență plăcută, și impulsul adesea irezistibil de a o repeta.

O astfel de experiență am avut în timp ce citeam deopotrivă lăudatul și contestatul „One Battle After Another” - o divizare replicând schismele societale perene - ajungând la concluzia că „O luptă după alta” de Paul Thomas Anderson e foarte bun, după cum „Vineland”, cartea lui Thomas Pynchon care a inspirat filmul, e foarte bună. Asta nu înseamnă că o carte trebuie comparată strict cu un film și viceversa - sigur, se poate face, însă e o probă de semidoctism la fel de flagrantă ca recunoașterea candidă „n-am citit cartea, dar am văzut filmul”. Cartea și filmul sunt, totuși, reprezentări mentale distincte, realizate cu mijloace artistice diferite.

Totuși, filmul lui Anderson „se lasă citit” ușor, așa cum și cartea care stă la baza adaptării libere la marele ecran a fost socotită printre cele mai ușor de citit din opera lui Pynchon. Privitorii recunosc fără efort în film America secolului XXI schițată în cartea apărută în secolul XX. Pot „citi” lesne convergențele dintre tovarășii ilegaliști care se toarnă între ei și camarazii fasciști care se ucid între ei, aluziile străvezii la alte filme (personajul interpretat de Leonardo DiCaprio poartă o jumătate de film un halat de baie dubios, ca Jeffrey Lebowski, și e la fel de prăjit ca „The Dude”) sau chiar la autorul cărții (David Foster Wallace i-a scris lui Jonathan Frazer despre Thomas Pynchon: „am puternica impresie că a petrecut douăzeci de ani fumând iarbă și uitându-se la televizor”). Iar cititorii - ascultători pot savura consonanța izvorâtă dintr-o nouă colaborare regizor - compozitor, ce reflectă muzicalitatea spiritului unui text splendid ecranizat, experiență întregită de sonoritatea căutată și găsită a numelor și poreclelor, precum și a limbajului colocvial.

Presupun că o anumită ușurință a „citirii” creației lui Anderson, transformată într-o veritabilă delectare în timpul vizionării unui film lung, dar nu lungit, a fost potențată de o relativă familiarizare cu lumea regizorului american, care l-a mai ecranizat pe Pynchon, precum și de cea cu opera scriitorului american. În ceea ce o privește pe cea din urmă, am deplină încredere în evaluarea pe care a făcut-o Mircea Cărtărescu (fiindcă, știți, îl citesc de când aveam 15 ani, ceea ce s-a întâmplat cu multă vreme în urmă), într-un dialog pe care l-am purtat în urmă patru ani: „pentru mine, literatura americană e reprezentată de un gigant, care probabil e cel mai mare scriitor în viață, de la care cu adevărat se așteaptă în fiecare an premiul Nobel și pe care nu o să-l ia niciodată, pentru că nu s-a prezentat la niciun premiu pe care l-a luat. Dimpotrivă, la unul dintre premii, la National Book Award, a trimis un comedian, spunând că este scriitorul respectiv - cred că l-ai recunoscut pe Thomas Pynchon - un om despre care nu se știe nimic, nu se știe unde trăiește, nu se știe cine este, nu se știe cum mai arată, are acum (n.m. - în 2022) vreo 85 de ani, și care este un scriitor colosal. El reprezintă America literară pentru mine”.

Adaptarea liberă a cărții „Vineland” pentru cinematografie reprezintă un roller coaster emoțional dintr-un parc de distracții intelectuale, unde ne tot plimbăm pe o axă verticală de parcă am trăi aievea iluzia optică formată de șoseaua care șerpuiește sus-jos, spre finalul filmului.

Una peste alta, „O luptă după alta” însumează paginile pe care le-a parcurs, una după alta, Paul Thomas Anderson, în marea sa cursă livrescă spre statutul de principal ilustrator cinematografic al cărților celui mai mare scriitor american de azi, Thomas Pynchon.