Notițe la „The New Yorker at 100”

Ce mi-am notat în timp ce urmăream documentarul de pe Netflix dedicat celei mai pline de farmec publicații din lume

La exact 15 minute după ora cinci dimineața a unei zile de duminică, am dat - pe tableta cu husă mov, așezată pe măsuța de lemn vopsită în galben aflată în balconul unui apartament dintr-o capitală europeană unde visez uneori la freamătul unei capitale a lumii - de filmul documentar „The New Yorker at 100”, abia intrat pe fluxul Netflix.

Am lucrat la mai multe publicații. Niciuna nu va mai fi peste 100 de ani.

În schimb, „The New Yorker”, continuând să defileze cu filfizonul botezat ironic Eustace Tilley pe vremea în care numele putea fi asortat la monoclu, va exista peste un secol. Așa cum există de un secol, de la apariția într-o epocă în care totul era analogic și s-a perpetuat până acum, când aproape totul e digital: popularitatea unei reviste pentru elite, esteticul și simandicosul, tiparul și tipicarul, lira și satira, devoțiunea față de adevăr și față de frumos, fontul Adobe Caslon, ghidul stilistic respectat cu sfințenie, rafinamentul și vibrația, selectul și inefabilul, vibrația și chibzuința, clasa și lipsa de stil, însuși traiul.

La București, jurnalismul nu mai face nicio bătrânică să traverseze strada. În loc să-ți lumineze calea, presa ți-o afundă, ca o busolă care nu mai indică niciun punct cardinal. La New York, însă, continuă să se facă o revistă care e mai mult decât o revistă. E o instituție. O mișcare de la care nu poți pleca deoarece nu poți demisiona dintr-o mișcare. O lecție deschisă care se scrie la nesfârșit pe o tablă despre

cum să-i înțelegi pe ceilalți în timp ce ți-ai asumat misiunea de a scrie cea mai bună versiune a poveștii lor,

cum să ții 29 de de oameni - ridicați la rangul de reprezentanți ai cititorilor, care verifică tot, coperți, poezii, ficțiune, surse și subiecți, da, și desene, ca să nu mai apară o copertă cu un vânzător de hotdogs care stă la plajă și are două picioare, dar niciunul nu e stângul - lalolaltă cu ceilalți din redacție și din afara ei, pe care primii îi verifică la sânge și nu le dă nimeni în cap,

cum iese un subiect când nimeni nu vrea să stea de vorbă cu tine,

cum să-ți înțelegi notițele scrise pe întuneric,

cum să nu fii nevoit niciodată să faci o recenzie negativă,

cum să devii nemuritor cu mai mult de trei cafele pe zi,

cum să fotografiezi realitatea prin cuvinte într-o revistă ce reproduce viața prin desen,

cum să revoluționezi jurnalismul cu 30.000 de cuvinte, determinându-l pe Albert Einstein să ceară suplimentarea tirajului, iar pe fondatorul revistei, să-ți scrie că „fără îndoială, e cel mai bun reportaj din timpul vieții mele, dacă nu din toate timpurile”,

cum să transformi știința în literatură și un articol - într-o carte devenită subit best-seller,

cum să-ți păcălești șeful să aleagă ce vrei tu,

cum să lucrezi cu corectorii, pe care la București i-am dat afară convinși că ne putem descurca și fără, dar la „The New Yorker” rămân fideli principiului „mai bine perfect decât gata”.

Despre toate astea e documentarul „The New Yorker at 100”, regizat și produs de Marshall Curry, disponibil pe Netflix.

Foto: conturile de social media ale publicației „The New Yorker”