Noile basme românești, aceste povești muritoare și sintetice
Conținutul creat de Inteligența Artificială potcovește puricii apăruți în spațiul digital de limbă română
A fost odată ca niciodată o țară unde poveștile nu mai erau culese de om. Inteligența Artificială generativă invadase conținutul digital cu lături sintetice și preluase inițiativa. Era pe timpul în care rețelele sociale încetaseră să mai fie sociale, întrucât nu mai reflectau societatea umană, ci una anorganică, postările și comentariile fiind tot mai des create de AI.
Însă.
„Nici măcar experții nu pot spune ce este creat de Inteligența Arficială”, avertizează un podcast cu Emily Keegin, Tressie McMillan Cottom și Nadja Spiegelman, distribuit de „The New York Times” în ianuarie 2026. Dacă oamenii de specialitate dintr-o țară mult mai avansată tehnologic nu mai pot stabili granița, estompată pe zi ce trece, dintre autentic și contrafăcut sintetic, ce pretenții să avem de la credulii de rând din România, care apreciază și distribuie azi povești muritoare (căci durează foarte puțin)?
Și cum să nu creadă acești cai verzi pe pereți niște oameni preponderent în vârstă, care iau de bun tot, nici gând să se alarmeze că textele sunt prea pe limba lor, iar imaginile - prea realiste? Dar, așa cum ne spune autoarea unor texte de opinie din „The New York Times”, Tressie McMillan Cottom, „unul dintre cele mai simple lucruri pe care le putem face este, dacă ne place prea mult, să o punem la îndoială. Atât. Și dacă nu o putem pune la îndoială cu ușurință, poate că nu ar trebui să o distribuim. Poate că am avut doar un mic moment de plăcere online timp de opt secunde și este în regulă să lăsăm asta să treacă, pentru că, în cele din urmă, asta este tot ce este menită să facă Inteligența Artificială. Este menită doar să treacă”.
Or, ai noștri n-au organ pentru detectarea AI pe Internet, unde se simt în largul lor, ca acasă. Prin urmare, adoptă cu entuziasm acest corp străin infiltrat în sfera percepției generale. Și de nu le-ar fi spus-o vechii creatori umani de conținut! Enunțul atribuit lui Vasile Alecsandri, „Să te ferești, române, de cui străin în casă!”, stătea scris chiar pe frontispiciul ziarului „Adevărul”, la sfârșitul secolului XIX. Era o replică pusă de Alecsandri în gura lui Spancioc, un boier în vârstă de 35 de ani din „Despot-Vodă”, „legenda istorică în cinci acturi și două tablouri”:
„Aveau o zicătoare venită pân’ la noi:
«Să te ferești, române, de cui străin în casă».
Pe mine astă vorbă în pace nu mă lasă”.
Poveștile realizate cu ajutorul AI sunt azi un cui străin în casa românului nu prea instruit. Le hăpăie ca pe bazaconiile furate de Călin Georgescu din desene animate, date apoi cu un strat de praf mistic și vândute populației cu contribuția unor boți.
Veți spune - ce atâta tevatură cu conținutul poveștilor AI de pe pagini de tip „Viață de Românaș”? Vorba unui banc cu domnul Eminescu - codrii săi nu conțineau de fapt aramă, așa cum nu conțineau nici tingirile vândute de nomazi. Problema noilor povești românești nu e că reprezintă niște scorneli - mersi, parcă merele de aur ar fi existat! - ci că sunt scrise cu picioarele de o Inteligență Artificială care numai așa se poate exprima. O imitație ieftină și fără spirit nu poate depăși originalul uman. Sau vreți să cred basmul cu Inteligența Artificială care a devenit mai bună decât noi doar pentru că a fost antrenată să șterpelească tot conținutul uman pe care i l-am pus la dispoziție și i-au ieșit niște colaje de tot râsul?
Oglinzile românașului
De ce se confundă realul cu artificialul în social media
„El este Mihăiță, îl găsiți de regulă la semaforul de la intersecția Bulevardului Carol I, dar povestea lui este mult mai grea decât ați crede”.
„Sunt Maria și am 42 de ani. Până acum o lună, aveam o carieră de psiholog la București, un apartament în centru și un soț cu care eram căsătorită de 15 ani. Acum, stau în satul Văleni și îi aduc mamei mele ceai în fiecare dimineață”.
NARAȚIUNI ARTIFICIALE. Mihăiță și Maria nu există în realitate. Sunt niște scorneli ale unor roboți, așa cum reiese chiar din descrierea paginii Viață de Românaș, de pe Facebook, pe care, evident, n-o citește nimeni dintre fani: „povești vizuale din satul românesc create prin intermendiul (nota mea: am scris acest articol în 2025, între timp, au corectat) inteligenței artificiale. Pagina este strict pentru divertisment și transmiterea emoției vieții la sat, fără a avea vreun interes politic”. Povestea artificială a medicului Mihai a fost premiată cu un comentariu cât se poate de real, tot cu greșeli ortografice: „Hristos a înviat, vă doresc o duminica binecuvântată, Dumnezeu să vă binecuvânteze întreaga familie, la multi anii!”. Și mai e o problemă: enunțul „fără a avea vreun interes politic” (nota mea: tot ulterior, a fost adăugată mențiunea „și fără a promova vreo ideologie”) e o minciună sfruntată. Căci se contribuie cu bună știință la crearea unui climat favorabil apariției unor falși salvatori ai patriei, care să capitalizeze electoral, profitând de un public credul, captiv al narațiunilor bombastice, croite fix pe sufletul ingenuu al „românașului” digital.
Social media e, tot mai mult, o cameră a oglinzilor ca în bâlciurile de odinioară, în care iluziile optice distorsonează realitatea. Sau ca în „Crăiasa zăpezii”, basmul lui Hans Christian Andersen: „Era odată un vrăjitor răutăcios, unul dintre cei mai răi, era chiar dracul. Şi vrăjitorul acesta a făcut o oglindă, dar nu era o oglindă ca toate oglinzile, fiindcă tot ce era mai frumos şi bun dacă se oglindea în ea aproape că nici nu se vedea, în schimb, tot ce era mai urât se vedea în oglindă foarte limpede şi chiar mai urât decât fusese”.
În dimineața în care am scris acest articol, eram pe balcon, iar din unghiul în care stăteam, se vedeau opt bile incandescente, prin imaginea reflectată de termopanul de la ușă, ce reflecta o imagine din alte două rânduri de termopane. Părea că pe cer erau opt sori. Ori luminile de semnalizare ale unui OZN. Dacă făceam o poză și o distribuiam, cu un text conținând coordonate reale, pariem că s-ar fi găsit urmăritori care să creadă că e invazie extraterestră în Titan?
POVEȘTI DE ADORMIT ADULȚII. În social media, „românașii” cred tot felul de povești. Pe cele create de inteligența artificială mai cu seamă. Deoarece, în timp ce Andersen scria bine, fiind evident meșteșugul, acestea sunt scrise un pic prea bine, adică prost, ceea ce le face plauzibile într-o țară cu 26% din populație având doar opt clase, așa cum am aflat din conferința NewMoney.Talks dedicată noului patriotism economic. Adăugați la acest segment de populație nativii digitali, aceia care doar navighează fără să aibă la bază o minimă educație, și migranții digitali, respectiv, persoanele în vârstă, ajunse recent în marea junglă social media, lipsite de orice busolă pe Internet. Iar acesta din urmă, cum observă Barbara Schreibke într-un articol din Medium, „ceea ce era odată un loc de vizitat, lumea extrem de cerebrală a internetului, s-a infiltrat acum în lumea muncii”. Internetul s-a democratizat, nu mai e de multă vreme accesibil doar unor tocilari curioși, dar, pentru că Imperiul Roman s-a destrămat de și maimultă vreme și nu mai are cine să lase spații goale pe hărți și să avertizeze „aici sunt lei”, „românașii” cred fără să cerceteze. Ei se privesc în oglinzi curbate, cu secțiuni convexe sau concave generează efectul de distorsionare.
Firește, deruta românească nu e singulară, ci în siajul confuziei la nivel global. Povestitorul danez Andersen și-a avertizat contemporanii și pe descendenții acestora încă de pe 21 decembrie 1844, cînd a fost publicat basmul „Crăiasa zăpezii”, că „umblau în toate părţile cu oglinda şi în curând n-a mai rămas nicio ţară şi niciun om pe care să nu-i fi schimonosit oglinda aceea”. A fost o anticipare corectă a fenomenului social media, care subjugă azi planeta cu povești de adormit adulții. Rebecca Hahn, Chief Communications Officer pentru Tools for Humanity, dezvoltatorii World ID, a descris astfel situația din SUA, la sfârșitul lunii aprilie: „încrederea în internet nu doar că a scăzut - ci s-a prăbușit sub o avalanșă de zgomot generat de inteligența artificială. Internetul a devenit o casă a oglinzilor în care 78% dintre americani nu mai pot distinge realul de artificial”. Dacă așa e la ei, de ce ne miră basmele pășuniste cu Maria, ce privește „prin fereastra bucătăriei cum razele dimineții de aprilie mângâie liliacul înflorit din curtea casei părintești”?