Nașterea de nota 10 din Grivița 53

De ce strălucitul performance „5+3=9” e un spectacol ieșit din comun

Ieri am făcut două alegeri bune. În cursul dimineții, l-am ales pe noul primar general la Capitalei, iar seara, am ales să fiu martor la un eveniment cu adevărat istoric din orașul meu: după nouă ani de travaliu, a venit pe lume Grivița 53, primul teatru făcut din inițiativă privată în ultimii 80 de ani și, totodată, primul din istoria culturală a României construit de comunitate.

Le datorăm această geneză soților Chris Simion-Mercurian și Tiberiu Mercurian.

Eforturile lor îndelungate, chinuitoare, istovitoare, au cunoscut în cele din urmă izbăvirea în această continuă iarnă a vrajbei noastre, în care au demonstrat că numai împreună se poate construi ceva trainic și frumos. Iar debutul scenic pentru acest spațiu, pe care l-am vizitat când aici se afla un șantier unde parterul, sala mare și etajul 1 erau în faza „la roșu”, a fost un spectacol-regal: „5+3=9”, concept și coregrafie Ștefan Lupu.

Iertată-mi fie franchețea: putea fi un spectacol măgulitor la adresa ctitorilor - o simplă comandă, am văzut acel tip de omagiu și la case mai mari din România - făcut la repezeală și tot nu s-ar fi supărat nimeni.

Dar „5+3=9” e cu totul altceva. E un admirabil construct de arte performative, executat fără cusur de o echipă care a tras în aceeași direcție: a stabilirii unui ridicat standard artistic pentru producțiile găzduite de un așezământ cultural al comunității.

Cum merg la teatru de mai bine de patru decenii, cred că mi-am format urechea suficient de bine pentru a distinge aprecierea onestă de aplauzele de conveniență. Aseară, mi-am înroșit palmele din sinceritate, cum a făcut întreaga asistență din rândurile căreia n-au lipsit personalități mondiale (venerabilul Eugenio Barba, fondatorul Teatrului Odin și al Școlii Internaționale de Antropologie Teatrală, sub girul căruia va debuta în martie stagiunea internațională Grivița 53) și naționale (am avut loc în față, așa că am putut auzi, involuntar, cum l-a tachinat marea actriță Rodica Mandache pe András Demeter, ministru al Culturii).

„5+3=9”, spectacol socotit ca aparținător al genului dans contemporan, e un triumf al noii generații de „DansActori”; al coregrafiei cu roabă și schele; al absorbției unor mari artiști ucraineni; al muzicii live interpretate impecabil; al remixului de sonorități big beat, techno, neopunk sau balcanice culminând cu o toacă pe post de solistă bestială într-un sacadat performance laic; al time lapse-urilor înfățișând ridicarea unor ziduri precum cel pe care sunt proiectate.

În egală măsură, viața tumultuoasă a show-ului „5+3=9” e un triumf în detrimentul cancerului, distribuit într-un rol central în acest spectacol.

Ca bărbat, îmi va fi peste poate să înțeleg pe de-a întregul grozăvia pierderii părului de către o femeie. Ca apropiat al unor pacienți oncologici, am mai priceput însă câte ceva din ceea ce înseamnă chimioterapie, supraviețuire, mâine. „5+3=9” e nici mai mult, nici mai puțin decât un vibrant spectacol multidisciplinar inspirat din realitate, având însă meritul special de a mă face să înțeleg mai mult din a trăi și din a fi împreună. Pentru un prim spectacol la Grivița 53, e foarte bine.