Mintea mea e o casă tot mai pustiită, bântuită de teatru

Spre FITS 2025

În trenul care și-a făcut o ieșire deloc dramatică din Gara de Nord la ora 7.15, deschid laptopul, apoi mai multe ferestre de Internet și copiez ce am scris în Atlasul Recunoștinței:

„Mamei - sunt trei ani de când nu mai e - care s-a chinuit să mă facă, apoi mi-a îndrumat primii pași de spectator cu atâta dragoste încât aș fi putut recunoaște la ce teatru eram și dacă ajungeam la un spectacol cu ochii închiși”.

Am plecat, ca în fiecare an, spre Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, unde diseară e programat spectacolul „Morții nu mai mănâncă iaurt”, o producție Tiago Rodrigues & NTGent, inspirată de povestea adevărată a lui Rogério Rodrigues, un jurnalist portughez respectat, tatăl celui mai influent regizor european al momentului. Mă voi lămuri diseară, poate, cât e realitate și cât ficțiune în faptul că muribundul, preiau din caietul-program digital, a început să scrie un articol de ziar în ultimele sale zile în spital. În fiecare zi, Rodrigues scria în caietul său pentru a pregăti acest text despre experiențele sale ca pacient în fază terminală. Atât Tiago, cât și tatăl său știau că acesta va fi ultimul său articol.

Mintea mea e o casă tot mai pustie, bântuită de teatru. Încerc să-mi amintesc, fără să reușesc, de ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la tata când era pe patul de spital - în epilogul unei cărți a cărei apariție o aștept cu ardoare, am menționat faptul că tata a admis atunci că era posibil să fie, totuși, ceva de capul meu, profesional vorbind. Dar replicile, replicile sale inconfundabile și inenarabile, de un umor când tandru, când coroziv, replici de teatru ale unui dramaturg cu o operă exclusiv orală - tata a scris mult, dar despre specialitatea sa, economia, în ziare la care aveam să lucrez și eu, în cărți cum aveam să public și eu - nu le mai știu. Pe zi ce trece, mă cam lasă memoria, mi se pare că am primele simptome ale unei boli al cărei nume îmi scapă, nobilă, în tot cazul, intelectuală, livrescă, de care a suferit personajul central din „Mătușa Julia și condeierul”, care confunda ficțiunea cu pasaje din viața sa, practic, își popula amintirile golite cu amintirile altora cu singura deosebire că ultimele erau închipuite, așa cum se amestecă și-n mintea mea, incapabilă să mai găsească în cotloanele memoriei unde, ce și mai ales dacă am scris ceva despre „Catarina și frumusețea de a ucide fasciști” de Tiago Rodrigues, cu colaborarea artistică a Magdei Bizarro, văzut la TNB în cadrul FNT 2023. Eram în Sala Mare, dar să fi fost eu cel care i-a privit cu oprobriu pe cei care au plecat în timp ce discursul fascistului de pe scenă părea că-și găsește ecou în public? Sau am plecat și eu, simțind că venirea fascismului în România e inevitabilă, și de asta n-am scris după? Sigur n-am plecat, vorba aia, n-am plecat eu de la spectacole catastrofale, cum e „Preșul”, mi-aș fi reproșat tot restul vieții să nu absorb prin toți porii, până la sfârșit, un spectacol de Tiago Rodrigues, despre care „The New York Times” consemnează, în cronica spectacolului pe care îl voi vedea diseară la FITS, „Rodrigues, care este directorul Festivalului de la Avignon din Franța din 2022, are talentul de a transforma povești intime în piese de teatru emoționante. Una dintre cele mai longevive producții ale sale, «Pe de rost» (2013), îi aduce un omagiu bunicii sale, învățând spectatorii o poezie; în ultimii ani, el a explorat și luptele din viața reală ale altora, cum ar fi lucrătorii umanitari din «În măsura imposibilului»”.

Despre „În măsura imposibilului” îmi amintesc, l-am văzut tot la Sibiu.

Să comunici simplu despre lume e un dar minunat. Mi-aș dori să am elocința nesofisticată a creatorului portughez de teatru Tiago Rodrigues, fiu de mamă medic și de tată jurnalist, în relatarea mea despre un spectacol de la FITS, „În măsura imposibilului”, produs de cel mai vechi teatru din Geneva. Mă tem însă că nu mă voi putea feri de superlative vorbindu-vă despre un teatru de cuvinte, un spectacol european în care actul de a juca sublimează arta de a transmite simplu ce e de transmis.
La FITS, „În măsura imposibilului” a avut două reprezentații. Apoi a plecat în selecția oficială de la festivalurile din Avignon și Edinburgh, cele mai importante din Europa, așa cum și „În măsura imposibilului” a fost cel mai important spectacol care s-a jucat în 2023 în Europa.
Patru actori, un muzician cu un set de percuție, un decor care devine, pe rând, scenă, cort, spital, munte. Fără indicații geografice. Fără nume. Doar povești, spuse în franceză, engleză și portugheză, de niște actori de o naturalețe excepțională, Adrien Barazzone, Beatriz Brás, Baptiste Coustenoble, Natacha Koutchoumov. Și de muzicianul Gabriel Ferrandini. Un cântec, sfâșietor, interpretat de Beatriz Brás, „Medo" de Alain Oulman, după poemul lui Reinaldo Ferreira. O furtună, care ne-a panicat pe toți din sală, crezând că era codul portocaliu care-și făcea de cap pe acoperișul fabricii care ne adăpostea, dar era doar ilustrația sonoră a ceva ce avea să urmeze în spectacol. Ferrandini face posibil, „În măsura imposibilului”, ce a făcut posibil Antonio Sanchez în „Omul Pasăre sau Virtutea nesperată a ignoranţei/ Birdman”: Tam-Ta-Tam. Buuuum! Bum-Bum-Ci-Ci-Ci! Tam! În „Birdman”, tobele și cinelul lui Antonio Sanchez răpăie, ilustrează, imprimă un ritm sacadat și-l rup, fragmentează și anticipă, subliniază și sugerează, se prăvălesc, se suie și ne înalță. Așa sună secția ritmică și în spectacolul de teatru în care care muzica imaginează inimaginabilul, iar imposibilul prinde ritm.
Tiago Rodrigues a fost întrebat dacă face teatru ca să schimbe lumea, precum eroii săi, lucrătorii din domeniul umanitar. „E o întrebare interesantă, dar e periculos să generalizezi, deși asta arată că ești în căutarea rolului artei. Teatrul poate avea consecințe, poate transforma viețile celor care participă, ca spectatori, ca artiști sau ca tehnicieni. Dar nu acesta e rolul artei. Arta nu are rol, ea e”. Pur și simplu.
Cam asta am încercat să vă spun după spectacolul lui Tiago Rodrigues de acum doi ani. Mă tem că mi-a fost imposibil să vă descriu simplu însuflețirea și deznădejdea care m-au cuprins urmărind un spectacol în care imposibilul e un spațiu unde și spiritul umanitar e dezumanizat. Dar, pe șleau, faptul că am putut participa, în România, într-un festival de teatru, la o asemenea măreție culturală, mă face fericit, precum ideea că la sfârșitul călătoriei mele de azi, pe care o mărunțesc schimbând trenurile, voi ajunge la FITS, ca să văd încă un spectacol de Tiago Rodrigues, și altele, și altele

Foto: Valerie Backer