Jocurile Minții din „Teroare” la Bulandra
Radu Nica fructifică forța unui text mustind de idei pentru a restitui teatrului misiunea sa originală, de spațiu ideal al dezbaterii
În lectura profundă a creatorului de teatru Radu Nica, „Teroare” de Ferdinand von Schirach e o piesă atât de bună încât m-a făcut să mă răzgândesc de la avanpremieră la premiera spectacolului montat la teatrul meu de suflet, Bulandra, și să-mi schimb votul: în decembrie am ales să nu negociez cu teroriștii, în ianuarie, să merg pe mâna legii și de-ar fi să piară o mulțime de oameni. Am fost, pe rând, și superficial (căzând în capcana seducției pe care o exercită asupra prejudecăților noastre retorica de circ judiciar a unui bărbat îmbrăcat fistichiu în detrimentul discursului cu bună măsură al unei femei costumate sobru), și rigid în interpretarea unei legi pe care am pus-o mai presus de viață. Înainte de a-mi judeca însă instabilitatea de jurat, vă rog să-mi acordați circumstanțe atenuante pentru modul în care am tratat această piesă care „ne scoate basma curată”, cum consemnează jurnalistul Matt Trueman în „Variety” într-o cronică dintre cele foarte multe de după puzderia de reprezentații ale „Terorii” din întreaga lume: „Ne punem în locul juraților, dar indiferent cât de serios ne luăm rolul, fiecare dintre noi, inevitabil, eșuează. Sunt prea multe informații de procesat, prea multe în joc pentru a ne detașa complet. Unele detalii ne rămân în minte, altele ne scapă”.
Și nu e o vanitate să încep cu ce mi-a trecut mie prin cap - „Teroare” m-a transformat în jurat și m-a provocat să-mi spun părerea. Precum vedeți, sunt un jurat inconsecvent și am mai multe păreri, practic, sunt uman de imperfect într-un rol care îmi cerea să formulez o singură opinie și pe aceea s-o prezint. Să pun toate ouăle într-un singur coș. Iarăși nu e vina mea, ci e una conjugată, a autorului și a celor care au pus textul în scenă. Las gândirea și răzgândirea în seama puterii excepționale a unui text scris și montat de a genera jocuri ale minții, probleme de logică și de etică, țesute savant în jurul unor concepte, precum dreptatea, sau al unor decizii, precum acțiunea ori inacțiunea.
De la înălțimea unei cronici de teatru, îl acuz însă pe omul de drept și de litere german Ferdinand von Schirach de șmecherie avocățească și dramaturgică: silindu-mă să emit un verdict la câteva minute după încheierea pledoariilor finale, mi-a chemat la bară pripa, impulsul, sosite la braț cu judecata emoțională. Or, onorată instanță a publicului cititor, eu știam din „12 oameni furioși” că jurații au nevoie de mai mult timp pentru a lua o decizie; și de mai mult de un cap, de asta sunt închiși împreună într-o cameră. Voi elogia însă această șmecherie la pătrat, deoarece servește unui scop mai mare, și acesta, dublu: să valorifice potențialul de a naște dezbateri vii unui text condamnat la inerție prin însăși așternerea lui (cum știm din vechime, o fi rămânând scrisul, însă nu poate zbura ca vorbele) și de a readuce aceste dezbateri acolo unde le era locul încă din antichitate, în teatru: „în Antichitatea greacă, în democrație, instanțele judecătorești și teatrul se asemănau mai mult decât astăzi”, observă dramaturgul. În treacăt fie spus, avertizez, fără teama stupidă de spoilere - zău, publicul nu e interesat să afle doar deznodământul, dacă, punem cazul, fata săracă se mărită cu băiatul bogat - că textul dramaturgului e plin de capcane. De pildă, fiindcă e o ficțiune, e eludată răspunderea autorităților civile pentru neevacuarea stadionului (am fost la EURO 2000 ca ziarist de sport și am văzut că până și un spațiu uriaș găzduind un conglomerat uman precum Amsterdam Arena se poate goli lejer într-un sfert de oră).
Îi găsesc montării lui Radu Nica de la Bulandra un merit foarte însemnat și pentru că repune în drepturi textul - mă voi referi la unul care s-a banalizat, anume cel din caietul-program. Chiar și un spectator avizat, ca mine - mai văzusem „Teroare” la avanpremieră, dar și în premieră națională, montarea reamarcabilă din 2018 a lui Bobi Pricop de la Naționalul târgumureșean - a fost surprins plăcut să descopere toate cheile de lectură ale piesei lui von Schirach în programul de sală, anume, în fragmentele din interviul acordat de autor lui Detlev Baur în 2016, pentru publicația „Die Deutsche Bühne”. Întâmplător, am citit cu nesaț acest interviu chiar înainte să merg la premieră, în publicația „The Theatre Times”, text reprodus prin bunăvoința Institutului Goethe. Așa am aflat direct de la sursă despre ce e vorba în „Teroare”. Spune von Schirach: „Piesa se susține pentru că pune în discuție idei. Eroii piesei nu sunt inculpatul, avocatul apărării, procurorul sau judecătorul. Dimpotrivă. Cu cât actorii sunt mai buni, cu atât dispar mai mult în spatele rolurilor lor. Și eu, ca autor, dispar cu totul. Singurii eroi care rămân atunci sunt, dacă vreți, legea și morala. Acesta este scopul piesei. Publicul face abstracție de actori. Nu discută cine a avut o interpretare remarcabilă, ci mai degrabă ce a spus avocatul apărării și dacă este corect”.
Confirm cuvânt cu cuvânt. Actorii, și cei experimentați, și cei aflați la început de drum, de la Bulandra dispar în rolurile din „Teroare”. În același timp, Camelia Maxim, Silvana Negruțiu, Matei Constantin, Cătălin Babliuc, Lucian Ifrim și Anca Androne (am enumerat protagoniștii, Ecaterina Cobzaru și Laurențiu Manea primind roluri pur decorative, dar de care se achită imperturbabil, căci și discreția trebuie pusă-n scenă cum se cuvine la teatru) apar în cele mai bune prestații pe care le-am văzut la ei - și n-am văzut puține. În monologuri și în dialoguri, în gestică, expresie și rostire, în prestanță și în contopire, actorii din „Teroare” de la Bulandra sunt, sub conducerea și privirile regizorului (Radu Nica a stat la premieră chiar pe unul dintre locurile de pe scenă), fără cusur. Înnobilează, individual și împreună, canoanele scenice. Obișnuirea cu rolul și exercițiul repetiției fac ca prestațiile actoricești perfectibile de la avanpremieră să atingă impecabilul la premieră, spre gloria cât mai lungă a unei nestemate similară unui bun național al stagiunii teatrale 2025-2026.
„Teroare” e o capodoperă a teatrului contemporan de idei, validată pe întreg mapamondul de public, care a simțit uneori nevoia să intervină în dezbatere chiar din timpul spectacolului - autorul textului ne dă exemplul unui spectator care a strigat, ca un avocat, „inadmisibil”, la premiera din Düsseldorf! Piesa lui Ferdinand von Schirach consacră dezbaterea drept cea mai importantă menire a teatrului și readuce această formă de expresie artistică la ceea ce era în vechime, cel mai bun loc de dispută a ideilor. Și am ajuns la această concluzie datorită modului în care Radu Nica a citit un text, e drept, foarte bun. Scris de un dramaturg atât de bun încât m-a făcut să cad pe gânduri pe marginea rolului pe care îl are un cronicar de teatru (scriu cronici, dar nu de teatrolog, ci pur și simplu de jurnalist care frecventează teatrul). „În anii 1920, criticul de teatru era cel mai important om dintr-un ziar. Era foarte apropiat de public. Cititorul voia să știe unde să meargă seara, iar criticul era acolo pentru a-i spune. Poate că asta s-a schimbat”, susține von Schirach în interviul citat. Un veac mai târziu după epoca menționată, criticul de teatru nu mai e deloc cel mai important om de la un ziar, după cum ziarele, cele care mai sunt în forma pe care o știam odată, au ajuns din ce în ce mai puțin importante (în schimb, dezbaterea a căpătat proporții planetare - azi, toți, dezbatem totul) Înșiruirea precedentă de circumstanțe în care prezentul iese prost față de trecut are însă un element comun: textul. Dacă acesta e scris de un dramaturg bun și citit, apoi montat, de un regizor bun, și cronicarul se va simți cel mai bun de la ziar, deși, sub teroarea vremurilor, s-a refugiat în munți, ca partizanii, iar acest ziar a devenit Substack.
În judecata mea, spectacolul „Teroare” pus în scenă de Radu Nica e mai mult decât piesa de rezistență a stagiunii de la teatrul de care sunt cel mai legat afectiv de peste 40 de ani. E ca tendința care face furori în social media, cea de a ne privi pe noi înșine, cei de acum 10 ani. Ne uităm la versiunea unui spectacol care a avut premiera acum circa un deceniu pentru a vedea cum suntem în prezent.