În spatele muzicii clasice

Ecourile pașilor făcuți ieri la Sala Radio - „Conservator” - Ateneu, triunghi reprezentativ pentru Festivalul Internațional George Enescu

În spatele muzicii e învățătura.

Mai e și copilăria. Sau absența ei.

Câți dintre noi și-au sacrificat anii de candoare pură, anii de cocon ai lipsei de griji, anii de bucurie - atât de mare încât nici nu poate fi conștientizată la început, ci doar se va tot încerca regăsirea acesteia în toți anii ce vor urma - în favoarea disciplinei indispensabile unei ocupații pentru întreaga viață?

În schimb, artiștii, cei ce îmbrățișează din primii ani o carieră pentru că pur și simplu nu se poate altfel în muzică, muncind de copii pentru a-și umple existențele - și pe ale noastre - cu sunetele care conturează o trăire plenară a condiției umane, o fac.

De aceea, mă bucur că ajung, pentru prima oară în cincizeci și treaba mea de ani, la Universitatea Națională de Muzică din București, parte a unui tur ghidat organizat în preambulul Festivalului Internațional George Enescu și care, ieri, a cuprins Sala Radio (sala propriu-zisă cu cea mai performantă acustică din țară și studioul-matcă al înregistrărilor de la etajul unei clădiri încărcate de istoria undelor nevăzute ce transportă marea muzică în toate colțurile țării), UNMB (toată lumea continuă să-i spună „Cons”, de la Conservatorul intrat adânc în conștiința publică) și Ateneul Român, mândria cultă a orașului și a țării, purtând, de anul trecut, Marca patrimoniului european, pentru rolul semnificativ jucat în istoria și cultura continentului.

Cum a fost experiența pe care, influenceri (ceea ce n-am reușit să ajung, e drept că nici nu mi-am propus) și jurnaliști (ceea ce mă simt cam de când am folosit primul aparat de ras), am parcurs-o alături de Cristina Uruc, manager ARTEXIM și director executiv al Festivalului și Concursului Internaţional George Enescu, și de Gilda Lazăr, rafinat om de cultură și jurnalist, director de comunicare al festivalului?

Apelez la cuvintele lui Emil Botta: „Nu mă întrebaţi, vă rog, despre ceea ce consider a fi o taină, ceea ce nu pot nici eu descifra”. Adaug tot vorbele inconfundabilui poet și actor al transei: „Oh, ce ştiţi voi?/ eu am văzut/ Năzdrăvancele,/ Pădurencele…”. Cum sunt sigur că voi vedea și în luna desfășurării celui mai de seamă eveniment cultural al anului 2025.

La UNMB, unde directorul executiv al Festivalului a obţinut o licență, un master și un doctorat (în Compoziție), mă hrănesc cu forfota studențimii aflate în febra examenelor.

Mă entuziasmez că îi pot fotografia din spate pe tinerii din orchestra aflată într-o mică pauză, în locul unde crește și e educat viitorul muzicii clasice.

Admir, ros de invidie că nu sunt os domnesc, eleganța vestimentară a pieselor din Expoziția de costume și rechizită, gândindu-mă ce mi-ar fi plăcut să port straie de rege cât e ziua de lungă.

Trec pe Aleea Percuției, intru într-o sală mare, unde sunt expuse instrumente de percuție și aflu că numărul total al celor existente în general e imposibil de cunoscut, mereu apar altele și altele. Și îmi cad ochii pe un instrument, înțeleg că se găsește la modesta sumă de numai 17.000 de euro, masiv și suplu în același timp: marimba. O ascultasem, cum să n-o fi ascultat, căci îl cunosc binișor pe Zoli Toth, care îmi astâmpărase astfel curiozitatea legată de cele mai neobișnuite lucruri în care să bați ca să faci muzică: „Am lovit de-a lungul timpului în zeci de obiecte, de la şine de tren la butoaie, jenţi de maşină, cutii de vopsele, găleţi etc. Totuşi, cel mai ofertant instrument de percuţie în acest moment mi se pare marimba, iar dacă Bach ar fi ştiut de marimbă, cu siguranţă ar fi scris multe lucrări dedicate acestui instrument”. Țin minte că l-am și întrebat pe omul care a făcut să sune Bach la marimbă: „Aud că la școală îți cam displăcea Johann Sebastian Bach. Nu știai că Brahms a zis «studiați-l pe Bach, veți găsi totul acolo!»”? Iar Zoli m-a lămurit: „Îmi displăcea este un mod foarte elegant de a spune că-l uram, chiar dacă sună foarte urât. Asta din cauza faptului că profesorul de la Academia de Muzică «Gh. Dima» din Cluj-Napoca îmi dădea în fiecare semestru cel puţin o lucrare de Bach pentru studiu. Aveam senzaţia că nu mai trec niciodată de acel «level», ca la jocuri. Dar uite că mi-a prins bine şi acum «profit» eu de marele Johann Sebastian Bach”.

La percuție m-am gândit și la primul obiectiv cultural vizitat ieri, Sala Radio, unde am ascultat-o cu nesaț pe Liliana Staicu, directorul orchestrelor și corurilor Radio, cum ne conduce prin istoria clădirii ce adăpostește „cele mai multe ansambluri muzicale existente la o instituție de cultură în țară: Orchestra Națională, Orchestra de Cameră, Corul Academic, Corul de Copii, un Big Band și Orchestra de Muzică Populară”. Aici am ascultat live, sunt zece ani de atunci, tobele și cinelul lui Antonio Sánchez.

Tam-Ta-Tam. Buuuum! Bum-Bum-Ci-Ci-Ci! Tam!
N-am o idee mai bună de a sugera un solo la baterie. Am însă câteva idei legate de modul în care v-aș putea inspira să (re)vedeți „Omul Pasăre sau Virtutea nesperată a ignoranţei/ Birdman”, creație a cineastului mexican Alejandro González Iñárritu, o sclipitor de inteligentă meditație pe seama narcisismului, a gloriei și a relației dintre actorie și notorietate. Vă rezerv integral plăcerea de a vedea filmul, nu mă voi referi la trama sa aici.
Am fost la acest film când a rulat în cinematografe. În urmă cu trei ani, când a intrat pe HBO Max, l-am urmărit pentru prima dată fără să-l văd. Am ascultat „Omul Pasăre sau Virtutea nesperată a ignoranţei/ Birdman” în pat, după ora albastră a crepusculului, în probabil stadiul doi de somn. Dezvelit, căci nu mai suportam nici plicul așternutului, dar fără aer condiționat, fiindcă nu voiam să mă trezesc congelat într-un oraș, lichefiat în iulie 2022 ca în iulie 2025, aproape de nelocuit, în care nu puteai circula nici la sol, transportul de suprafață venind rar și după ureche, nici pe dedesubt, unde era arhiplin, nu te puteai nici spăla ca lumea din cauza lipsei de apă caldă, întrucât se tot cârpea sistemul termic.
Preț de câteva clipe cât niște ani pesemne că am și dormit profund, însă fără să visez. Televizorul era dat prea tare și mi se părea un efort imens să caut telecomanda. Creierul meu reacționa la fundalul audio (coloana sonoră a filmului cuprinde și multe bucăți clasice, nu doar solo-urile compuse și interpretate de Antonio Sánchez) și am ieșit din somn la lungul și ofertantul generic de final, acoperit de fabulosul baterist mexican, pe care l-am putut asculta și vedea în carne și oase la București în 2015 – a fost cel mai frumos cadou posibil de Moș Nicolae. Antonio Sánchez and Migration ne-au prezentat atunci albumul „Meridian Suite”, pe care liderul ansamblului l-a considerat un roman muzical. Și ne-a explicat: „Albumul e oarecum autobiografic, pentru că are multe influenţe prezente în viaţa mea de când eram copil. Veţi sesiza şi asemănări cu muzica clasică. E ceva ce nu-mi place la muzica clasică - între părţile unei simfonii nu ai voie să aplauzi, iar dacă cineva o face din greşeală, e privit mustrător. Detest asta. Vă rog să n-o faceţi! Aplaudaţi cât vreţi, strigaţi. Cu cât mai multă energie ne daţi, cu atât mai multă vă transmitem înapoi”.
În „Birdman”, tobele și cinelul lui Antonio Sánchez răpăie, ilustrează, imprimă un ritm sacadat și-l rup, fragmentează și anticipă, subliniază și sugerează, se prăvălesc, se suie și ne înalță. Iñárritu detaliază maniera în care improvizația lui Sánchez l-a ajutat să structureze filmul: „Pentru mine, tobele au fost o variantă foarte bună de a găsi ritmul filmului. În comedie, ritmul e rege, și, pentru că nu aveam elementele de montaj care să determine timpul și spațiul, mi-am dat seama că îmi trebuia ceva care să mă ajute să găsesc ritmul intern al filmului”. Când Iñárritu l-a abordat pentru acest film, Sánchez a fost euforic și ezitant deopotrivă. Crescuse ascultând emisiunea de radio a lui Iñárritu. Avea un master în improvizație de jazz la Boston's New England Conservatory. Știa cu ce se mănâncă filmul. E fiu de critic de film și nepotul lui Ignacio López Tarso, starul dramei „Macario”, primul film mexican nominalizat la Oscar. Antonio a citit scenariul, a compus câte o temă ritmică pentru fiecare personaj important și i-a trimis regizorului un demo. Iñárritu a ascultat și a spus că era exact opusul a ceea ce voia el: „ceva foarte visceral, foarte jazzy”. Sánchez a refăcut bucățile, iar verdictul a fost: impecabile, aproape prea bune pentru un film plasat în vechiul Broadway.

Poate că am făcut prea mulți pași în spatele muzicii și e greu de urmărit un text despre turul ghidat la care am participat ieri și care s-a încheiat cu splendidul Ateneu Român. Sunt atât de emoționat de fiecare dată când ajung în clădirea care mi-e atât de dragă încât ieri am simțit nevoia să fac o glumă, ca să-mi camuflez trăirea. Gluma e foarte bună și, în același timp, foarte proastă. Îi aparține lui Răzvan Exarhu, descendent al lui Constantin Esarcu, cel despre care ni s-a povestit ieri în foaier, ocazie cu care au fost rispite și câteva legende urbane despre Ateneu. Cel mai bun om de radio din țară pretinde că s-ar putea decide să revendice Ateneul, să-l dea jos și să facă în loc o frumoasă parcare.

Dincolo de glumă, închei itinerarul muzical făcut ieri dându-mi seama că n-am apucat să scriu aproape nimic despre Festivalului Internațional George Enescu. Dar o voi face, cu prețuire și fervent, cum merită evenimentul muzical major al anului 2025.