„Iadul e locul unde te recitești tot timpul”
Visul unei seri de iarnă: o discuție pe alocuri suprarealistă cu poetul american de origine română Andrei Codrescu
Ce pagină însemnată din carnețelul vanităților mele de ziarist! Am a mă lăuda că Andrei Codrescu, născut Perlmutter, marele poet suprarealist american al exilului românesc, singura voce originară din România care a graseiat ani de zile de-a lungul și de-a latul Americii la radioul național din SUA, a acceptat să stăm de vorbă, pe Zoom.
Asta s-a întâmplat în a doua zi de Crăciun, în a șasea zi de când Andrei Codrescu a împlinit 79 de ani pământești, dar atât de selenari, și în a șaisprezecea zi de la premiera spectacolului „Carnavalul timpului | O operetă în trei acte”, scris de Codrescu Sr. și regizat de Codrescu-fiul, actorul cu prenumele dadaist de Tristan. Marigny Opera House, amplasamentul care a găzduit reprezentația, se autorecomandă drept „o biserică a artelor, fără apartenență confesională, dedicată dezvoltării carierei și comunității artiștilor din New Orleans”. Donația sugerată a fost 25 $ pentru accesul general și 15 $ pentru studenți, seniori etc, publicul fiind însă avertizat: fără presiune, nimeni nu va fi refuzat din lipsă de fonduri. Citez de pe site-ul oficial: „prezentat de Art Span Nola și având premiera la Marigny Opera House, Carnival of Time este o călătorie suprarealistă cu o distribuție de personaje care călătoresc în timp și așteaptă întoarcerea lui Napoleon Bonaparte. Opereta – scrisă de celebrul scriitor Andrei Codrescu, muzica fiind compusă de W8ING4UFOS, iar proiecțiile artistice, realizate de Monica Rose Kelly – transformă Teatrul de Operă Marigny în legendara Casă Napoleon. Povestea urmărește o distribuție de personaje care călătoresc în timp, printre care Clarence John Laughlin și Baronul Von Reizenstein, care contemplă întoarcerea lui Napoleon Bonaparte, pe care conspiratorii locali sperau să-l răpească din exil și să-l proclame împărat al Americii”.
După discuția avută, pe parcursul căreia i-am cerut acestui împărat al literelor îngăduința de a ilustra discuția cu o fotografie de pe contul său de Facebook, i-am trimis - by request - cartea „Permis de presă” pe mail și mi-a răspuns instant, comit indiscreția de a-i reda mesajul, tot ca să mă fălesc: „Draga Horia, mi-a dat placere sa vorbim. Tu ai vorbit, eu am balbait. Multzam de carte. A bientot, Andrei”. În imaginea cu pricina, Andrei poartă ochelarii cu rame galbene pe care i-a avut și-n conversația de aseară (are și cu rame roșii). Pe fundal, se văd literele „YO”. Invers, se citește „OY”, a comentat cineva. „Oy vey”, adaug eu, gândindu-mă la vremurile pe care le trăim, în idiș, o limbă pe care n-o vorbesc, însă mă străduiesc de mic s-o înțeleg.
„Dacă la 79 te mai bucuri de ninsoare, ești ok”
Bun găsit! Sunt nespus de încântat să te văd, să te cunosc. E un privilegiu și mulțumesc din suflet că ai acceptat să stăm de vorbă.
Da, desigur.
Ce faci, cum ești? Te întreb de parcă ai fi un cunoscut...
Aștept sfârșitul anului ăsta mizerabil în care mi-au murit prieteni și toată lumea s-a simțit rău. Dacă erau și momente ok, dar a fost un an... Anul Șarpelui chinezesc, nu? (n.m. - pentru conformitate, Anului Șarpelui de Lemn Verde).
Vom vorbi despre reptile...
Unde ești?
Sunt în București, în apartamentul din sectorul în care am crescut, în dormitorul mic.
Am crezut că ești în pădure, pe undeva...
Nu, am pus pe fundal o drăcovenie din asta video.
Am și eu o întrebare înainte de a începe: cum de ești pe Substack? Există Substack în România?
Firește, chiar foarte multe pagini.
În limba română?
În limba română, sigur, da. Dar evident că sunt abonat la mai multe în limba engleză. Și-a făcut cont și „The New Yorker”. Îmi place foarte mult un tip pe care l-ai recomandat tu și pe care l-am găsit la tine, Lucian K. Truscott al IV-lea...
Ah, da.
Îl citesc cu nesaț pe Substack. Și pe Volo Tismăneanu... Dar despre toate astea vom vorbi în cele 40 de minute cât mă lasă Zoom-ul să o facem gratuit. Bun, îi dăm drumul.
OK.
La mulți ani, Andrei Codrescu! Care e sensul vieții la 79-a filă din marele tău jurnal?
La mulți ani! Mă uit la anul viitor. Cel care începe să mă mai înveselească sau să mă liniștească. Cum e? Este ok. Am prieteni care au plecat pe cealaltă parte. Și am și prieteni care sunt în spitale. Și ninge. Acum ninge. E bine. Dacă la 79 te mai bucuri de ninsoare, ești ok.
Mulți înainte! Ți-aș propune să vorbim despre media, nuu doar pentru că lucrez la un dosar privind cei mai cunoscuți în lume oameni de presă din România. Te tot citesc pe Substack. E principala ta conexiune cu media acum?
Acum, da. Din când în când, mai scriu ceva pe Facebook sau pe una dintre celelalte platforme. Dar asta este. Mai scriu din când în când și câte o opinie la un ziar.
Pentru că ai pomenit despre ziare - care a fost debutul tău în presa în care ai scris cronici săptămânale pentru ziarele din Baltimore, ai fondat lunatica revistă „Exquisite Corpse: a Journal of Books & Ideas“, ai publicat în „The New York Times“, „The Chicago Tribune“, „The Los Angeles Times“, „Harper’s“ şi „Paris Review“?
Am scris o cronică pentru un săptămânal în Baltimore și pentru ziarul „Baltimore Sun”. Am inventat pentru ei și poezie, fiindcă ziarele nu publică poezie de obicei. Am întrebat, și la „Weekly”, și la „Baltimore Sun”, ce facem cu poezia? Și ei au zis că nu putem face nimic cu poezia, sunt prea mulți poeți care ne trimit poezii, avem nevoie de un editor... Și am zis că o fac eu. Făceam și cronică. Am început să public poezie care venea de la zeci, sute de oameni. Au zis: unde să punem poezia? Să o punem cu cuvintele încrucișate, la sfârșit? Am zis: pe prima pagină! Și așa au făcut! Săptămânalul a început să fie cunoscut ca ziarul care avea o poezie pe prima pagină. Acolo am început, în secțiunea Op-Ed. Într-un fel, am inventat o formă. La noi, în America, nu există pamfletul în forma în care a folosit-o Tudor Arghezi în ziarul lui (n.m. - „Bilete de papagal”). A fost o formă foarte importantă, care a fost citită și de politicieni, și de scriitori de literatură. O combinație de idei personale care aveau un ecou și în viața publică, cred. Era o povestire foarte scurtă, nu se putea face mai mult decât 120 de cuvinte. Dar trebuie un început, și o tensiune, și un suspans, și un sfârșit. Și asta numai în 150-200 de cuvinte...
„N-a existat presa română”
Am înțeles. Când încă te mai numeai oficial Andrei Perlmutter, care erau ziariștii care te inspirau? Vreau să zic, aveai vreun model în presă?
Nu exista presă în România. Decât presa comunistă, „Scânteia” și... Pe alea nu le citeam. Și nimeni nu citea ziarele pe vremea aia decât pentru sport. Restul erau minciuni. Și chiar și scorurile de sport erau câteodată minciuni. Din presă, am citit săptămânale ca „Luceafărul” și „Gazeta literară”. Și acolo am debutat, la „Gazeta Literară”. Nichita Stănescu era editor acolo (n.m. - în 1957, Nichita Stănescu s-a angajat la „Gazeta literară”, corector, apoi redactor cu jumătate de normă. În 1969, a fost numit redactor-şef adjunct la „Luceafărul”, iar din 1970 până în 1973, a avut aceeaşi funcţie la „România literară”). Și prima mea mențiune, în liceu, a fost de Miron Radu Paraschivescu, care a scris la „Poșta redacției” că i-au plăcut două sau trei versuri. Dar să nu folosesc, a zis el, clișeele ca „soarele răsare”. Clișeele optimismului comunist, pe vremea aia. Acolo am început și am devenit addict. Dar presa nu exista. N-a existat presa română. În 1989, am fost în România să relatez despre evenimente pentru National Public Radio, NPR, și pentru ABC - televiziunea. Și atunci au venit la hotel la mine oameni care voiau să înceapă un ziar. Toate ziarele își schimbau numele, „Scânteia” a devenit „Adevărul” și așa mai departe. Erau și oameni foarte convingători. Dar după un timp am înțeles că erau agenții unui guvern instabil care nu știa exact cum să reinventeze presa.
Care crezi că e cel mai cunoscut om de presă din România la nivel global?
Mă interesează mai mult cum citesc oamenii poeziile și eseurile mele. Eu nu sunt chiar ziarist. Mă prefac că sunt ziarist din când în când. Dar și când m-am întors în România, nu m-am întors pentru să comentez despre evenimente. M-am întors să miros și să mă scufund în limbă. Să mi-o reiau, să-mi văd locurile din copilărie... Alte sentimente decât să descoperi sau să analizezi ce se întâmplă. Era prea confuz.
Am înțeles. Totuși, care e opera ta publicistică de care ești cel mai mândru? Mă gândesc că ar putea fi cea de la NPR, cum zice Caitlin Lovinger de la „The New York Times” despre tine: „avea o serie radiofonică în care traversa Statele Unite cu mașina și medita asupra ciudățenilor oamenilor”. Greșesc?
Nu, nu. Mi-a plăcut să fiu și subversiv la radioul național. pentru că accentul m-a ajutat. Și pentru că erau deja obișnuiți cu vocea mea în fiecare săptămână, nici nu auzeau ce spuneam. Și am strecurat, așa, în presă multe lucruri poetice, subversive, suprarealiste, inventate. Dar cronica aia a fost săptămânală la radio și am avut și aventura cu mașina de la New York la San Francisco. A fost chiar extraordinar, fiindcă editorul a vrut să ne ducem pe Route 66, care era important cultural, că sunt cântece despre el. Și eu am zis: nu. Era după căderea comunismului în România și în țările de Est, m-am interesat de micile comunități comuniste, care erau făcute pe baze religioase sau hipiote, în comunitățile mici, care ziceau că țin în comun totul. Și așa a fost drumul pe care ne-am dus unde n-a vrut cel care a inițiat ideea.
„A venit un dictator la putere, cum Trump vrea, dar nu poate, pentru că e prea stupid”
„Aceasta este era tehnoreptilelor, după cum îi numește prietenul meu, poetul și criticul cultural Andrei Codrescu pe lacheii lui Trump”, observă undeva profesorul Vladimir Tismăneanu. Ce șanse au oamenii de presă în competiție cu aceste șopârle teleghidate cu algoritmi vicleni?
La asta mă gândesc tot timpul, dată fiind rapiditatea cu care au căzut cărțile, ziarele și formele de informație pe care le-am cunoscut noi. La început, am crezut că este utopic, că toată lumea o să-și spună ideile și cuvintele pe internet. Acum s-a schimbat totul. Și ce s-a schimbat sunt algoritmii ăștia despre care se vorbește. Sau am ajuns undeva unde nici nu mai pretinde nimeni că vin oameni. Lumea spune că AI este o unealtă și poți lucra cu ea dacă ai idee. Dar adevărul este, mi se pare mie, că te cunoaște, că e o oglindă care prelungește o idee sau felul în care gândești. Și este personal. E ca și cum ar fi o agenție de securitate care face un dosar pentru absolut toată lumea care are o relație.
Presupun că această formulare ți-a fost inspirată de „Reptilienpresse”. Așa cum am scris în cartea „Permis de presă”, acum avem o „presă reptiliană“ de ieri. O presă de ocupație, precum cea umbrită de norii negri ai celui de Al Doilea Război Mondial în Polonia. Cuvântul tipărit în acele ziare era polonez. Scopul lor era munca pentru Germania”.
Este, dar nu știm exact care ocupant, cine o ocupă. Se asemănă cu anii 30 în care fascismul a suprimat presa și a venit un tiran. (n.m. - Andrei Codrescu a răspuns astfel la o întrebare pe care nu i-am mai pus-o: „din perspectiva fascismului, acesta a fost un an cu adevărat grozav. Tirania este în plină expansiune aici”, susține omul de televiziune Jimmy Kimmel. Se poate face o analogie între anii 30 ai veacului trecut și ai celor din secolul curent?). A venit un dictator la putere, cum Trump vrea, dar nu poate, pentru că e prea stupid.
Ha, ha, ha!
...se aseamănă cu asta, dar e altceva și nu știu exact ce. Am făcut o conversație cu ChatGPT, sunt trei eseuri despre asta, în care am vorbit cu ChatGPT despre timp. În sens filozofic, dar și entitatea, chestia asta care se cheamă timp. Și la un moment dat am zis: cine or să fie copiii viitorului. care or să fie așa de încurcați, mașină-om-hibrid...? Și mi-a zis că or să fie copiii străini în sensul - din alte planete, inteligențe... Seria s-a chemat „AI e religie sau ideologie?” (n.m. - pe pagina de Substack Andrei Codrescu Keep The Sabbath with Me). În sensul în care unii cred chiar că AI este Dumnezeu și alții, care văd o conglomerație de idei care servească un scop...
Ascuns?
Ascuns, dar și... follow the money. E greu, în special în limba română, că mi-e un pic străină...
„J.D. Vance - și mai prost, și mai rău”
Ne întoarcem și la Trump, și la Volo Tismăneanu, care scrie „este greu de găsit ceva mai ridicol decât acest satir din lupanarul lui Epstein dând Europei lecții de moralitate și respect pentru valorile tradiționale. Știam ca obscenitatea nu are limite, dar tot mă mai minunez cât de departe merge nerusinarea acestui concupiscent ipochimen”. Andrei, ca american provenind din vechea Europă, cum crezi că se va sfârși era Trump?
Oh, se va sfârși sau cu ceva mai rău, cu J.D. Vance, vicepreședintele, care e mai tânăr și mai rău. Și mai prost, și mai rău. Sau o să fie votați democrații, care ar fi așa un ideal, sau o să fie o revoluție. Suntem foarte aproape de asta. La New York avem acum un primar socialist, ceea ce în Europa se cheamă social-democrat, de fapt. Dar e foarte departe de politica guvernului de la Washington. Are dreptate Volo, este un scriitor grozav. Îmi plac foarte mult puterea și scrisul lui și felul în care vorbește fără niciun fel de echivoc.
Ai povestit, cu un umor nespus de trist, că după ce ai fost răscumpărat alături de mama ta cu suma de 4.000 de dolari dați României ceaușiste, nu te simțeai destul de evreu ca să ajungi în Israel. Acum, când poți vedea pe Netflix cum Dave Chapelle, comediantul uns cu petrodolari saudiți, declară că nu va susține în veci Israelul, te simți suficient de evreu?
Israelul nu m-a interesat pe mine, fiindcă aveam 18 ani și muzica m-a prins. Voiam să mă duc de unde venea muzica. Și aia venea din State. Acum, Israel a devenit un stat... Netanyahu este un criminal de război. Ce-a făcut în Gaza este groaznic. Pentru asta plătesc toți evreii, fiindcă crede lumea că evreii și Israel sunt același lucru. Există mai mulți evrei în New York decât în Israel... Și sunt cei care sunt împotriva Israelului ca stat, fiindcă ei știu sau cred încă din Testamente sau din ideile liberale că un stat și o armată fac război. Cum a spus Nae Ionescu, de fapt, o națiune este un grup care e capabil de război. Și cu frontierele, și cu poliția, și cu un nebun la cârmă, atunci ai un stat... De fapt, dacă ai trei evrei într-o cameră, ei nu se armonizează...
„Eliade a fost un gardist, de fapt”
L-ai cunoscut în America pe Mircea Eliade și ai mărturisit că n-ai detectat antisemitism la el.
Nu, aveam 18-19 ani. El era un erou al meu încă din România și el a fost extrem de amabil și curios despre ce se întâmpla sau cum un tânăr se gândea... Am fost în Chicago, l-am vizitat la universitate, unde avea un birou extraordinar, plin de hârtii, dar el când vorbea de ceva, știa exact ce să tragă din sertar... Am stat acolo până a vrut el. Eu n-aveam niciun ban, am stat la YMCA și aveam un job... Seara nu prea mâncam și mă duceam la el. El și Christinel mă duceau câteodată la un restaurant, după care eram bolnav când plecam, că nu mâncasem toată ziua! Am stat cât am vrut el să mă întrebe sau să vorbească. Eu am fost interesat de multe lucruri. Relația noastră s-a terminat când i-am scris că nu mi-a plăcut traducerea cărții lui, „Forêt interdite” (n.m. - „Noaptea de Sânziene”), romanul pe care l-a scris în franceză. Dar adevărul era că a fost foarte prost tradus și, de atunci, el nu mi-a mai scris, s-a terminat...
Cum comentezi faptul că în Parlamentul României, în 2025 e agitată o fotografie cu Paulescu sau Goga, antisemiți notorii ai aceleiași epoci în care a trăit Eliade la noi?
O, da, asta e, you know, e oribil. Reproduce era nazistă și fascismul, și Eliade nu poate fi iertat pentru chestia asta, fiindcă el a fost un...
Simpatizant?
Da, a fost un gardist, de fapt. A fost și la închisoare pentru apartenența lui la Garda de Fier. Așa că nu... Dar eu n-am știut lucrurile astea. Nimeni nu le-a știut mult timp. Eliade le-a ascuns fiindcă voia să ia Premiul Nobel. Dar a fost o perioadă în care toate lucrurile astea au venit la suprafață și cu Paul de Man și cu alții. Ce cred că este extraordinar la el este studiul religiilor și faptul că a creat la Universitatea din Chicago departamentul de religie comparată. Noi eram foarte interesați pe vremea aia în întrebări cosmice, cu ajutorul psihedelicelor... Ideile lui au fost foarte apropiate de ale noastre. Allen Ginsberg l-au vizitat acasă și au avut o discuție pe care amândoi au relatat-o. A fost un timp în care o viziune a universului ni s-a relevat. La noi prin droguri, la el - nu știu de unde.
Ha, ha, ha! Prin droguri și prin mustață ca pe oală, pe care o purtai la New York, când erai beatnik!
Da, am fost în New York doi ani. E nevoie asta. Dacă ești poet, trebuie să „faci timp” (n.m. - e vorba despre expresia „to serve time”). Ca-n închisoare!
„Limba se restrânge, devine un teritoriu ezoteric”
„Lenea intelectuală are azi confortul ei. Şi noi care credeam că numai copiii se delectează cu cărţi cu poze! În curând cuvântul scris va da surmenaj. Nu e prea îndepărtat timpul, când cei ce vor şti să scrie şi să citească, vor dovedi o aşa de penibilă sforţare, încât vor fi preamăriţi şi slăviţi ca şi mandarinii chinezi, unicii cunoscători ai celor câteva mii de semne alfabetice”, scria Mihai Ralea în urmă cu 95 de ani. S-a înșelat?
Nu, deloc. Acum, când vorbesc cu oameni, aud ChatGPT. Sunt cuvinte care sunt destul de des folosite de AI care s-au strecurat în limba oamenilor care devin roboți. Limbajul, într-un fel, e manipulabil. Sunt alte feluri de a comunica. Cu mâinile, cu mirosul. În Sillicon Valley, ei încearcă să facă un AGI (n.m. - Inteligența artificială generală, tipul de AI care ar egala sau depăși capacitățile umane în sarcinile cognitive), sunt sigur că știi, să folosească simțurile cum folosim limba. Limba se restrânge, devine un teritoriu sau ezoteric, cum au devenit latina sau greaca veche, sau o să fie, simplu, un fel de a comunica.
Citez din LA Review of Books: „Codrescu s-a pensionat de la Universitatea de Stat din Louisiana în 2009. De atunci, a publicat o carte în fiecare an și a fost mai activ ca niciodată; rareori pensionarea a fost mai revigorantă. Codrescu abordează acum cu o perspectivă nouă vechile teme și insuflă o nouă viață unor obsesii literare ale sale. De asemenea, manifestă un interes deosebit pentru filozofie și religie și, în general, se joacă cu ideea nemuririi”. Ai lucrat la o operetă, ne spui mai multe despre asta?
Da, dar cine a scris asta?
„LA Review of Books”. (n.m. - pentru conformitate, autorul e Costică Brădățan, profesor de studii umaniste la Texas Tech University, cu articole publcate în „The New York Times”, „Washington Post”, Aeon etc).
Da, m-am mutat la țară, în pădure, după ce am terminat profesoratul și am construit patru case, nu eu, am avut ajutor. Pe marginea râului Buffalo, e o sălbăticie extraordinar de mare și am avut timp să citesc și să să încep din nou cu idei sau cu interese pe care le-am lăsat la o parte cât am făcut profesorat sau jurnalistică.
Și opereta?
A fost un teatru din New Orleans care a fost refăcut, o clădire grozavă din secolul 19. Mi-au spus să scriu ceva și am făcut opereta, am avut și un grup grozav de muzicieni. Fiul meu, Tristan, a regizat piesa, el e un actor fizic foarte bun. De fapt, el i-a dat viață....
Care e proiectul anului 2026 pentru tine?
Eu nu fac New Year’s resolutions, pentru că niciodată nu se întâmplă ce vreau și nu numai, dar arată destul de întunecat 2026...
Dar acum la ce lucrezi?
Acum lucrez numai la o nouă colecție de poezii. Poezii alese. Chiar m-am gândit, pentru că e lucru greu, cred că Iadul e locul unde te recitești tot timpul. Acum am un asistent și m-am gândit și să-l pun, să-mi pun toate poeziile în ChatGPT și să zic: „aranjează toate poeziile pe tema limbajului iubirii și timpului. Fără să schimbi un cuvânt!”.
Andrei, mulțumesc din suflet! Încă o dată, sunt onorat că te-am cunoscut.
Mă interesează ce faci, așa că sper, atunci când mai vorbim, să mă vorbim și de tine.
Cu mare, mare plăcere!
M-am săturat de mine!
Îți propun o nouă întâlnire cu sigurantă și revin pe mail cu toate detaliile.