Cum a refăcut Tudor Giurgiu pagina lipsă din istoria românilor

„Pădurea de molizi” e o reabilitare demnă, cardinală, a cinematografiei noastre după deceniile în care filmul românesc a trucat istoria

Cu „Pădurea de molizi”, cineastul Tudor Giurgiu face un serviciu public de excepție, dintre cele care se califică natural la un ordin de apreciere de cel mai înalt nivel din partea conducerii statului român: a realizat o operă cinematografică extraordinară, ce pune un episod obscurizat din istoria românilor într-un con de lumină, și o va duce în școli și în licee, pentru ca viitorul să afle trecutul pe care prezentul nu l-a putut cunoaște.

„Pădurea de molizi”, filmul zguduitor care rulează de săptămâna asta în cinematografele de la noi, recreează cu mijloace artistice moderne o filă istorică pe care n-am învățat-o la școală, evidențiind o absurditate, abia acum rostită cu voce tare: pare că știm mai multe despre istoria antică sau despre cea medievală decât despre cea recentă. Și scoate în față vinovata, nenumită, dar ferm conturată, pentru toate acestea: năpasta comunistă abătută (și) asupra neamului românesc.

După ce România a fost nevoită să cedeze URSS, în 1940, un teritoriu locuit de trei milioane de oameni, ciuma sovietică le-a luat viețile românilor care voiau să se refugieze în țara lor de pe un pământ atunci și acum străin - cum s-a întâmplat pe 1 aprilie 1941 la Fântâna Albă, masacru comparat cu cel de la Katyn pentru a-i reliefa atrocitatea - iar pe cele pe care nu le-a luat, le-a mutilat. Au fost sute, poate mii de victime, cărora li s-au adăugat zecile de mii de oameni, purtând numai vina de a fi români, deportați în Siberia.

Nu avem dimensiunea exactă a tragediei din Bucovina de Nord - deși, se afirmă răspicat în film, adevărul evident și incontestabil e că există o singură Bucovină - deoarece comunismul a ascuns această pagină sângeroasă din istoria românilor, așa cum a continuat s-o facă post-comunismul. Și la șaizeci de ani de la măcel, încă erau aruncate perdele de fum roșu asupra faptelor petrecute într-un loc umbrit de comuniști inclusiv prin plantarea unei păduri de molizi. Tragedia era declarată drept un incident minor de graniță, chipurile nu s-ar ști cine a tras prima dată, oricum n-ar fi murit chiar atâția, iar dacă au făcut-o, a fost din cauza firii expansioniste a românilor - în premieră mondială, repatrierea a fost taxată drept o formă de aviditate teritorială! - a provocatorilor cu svastica pe brațe, a agenților serviciilor speciale din România în satele de pe Valea Siretului care i-au provocat pe grănicerii ucraineni, asta, în cazul în care n-ar fi tras chiar grănicerii români în conaționalii lor. Tot atâtea trucări samavolnice dezvăluite de o conștiință unică a neamului românesc, Paul Goma.

Ascunderea și, ulterior, denaturarea acestui episod reprezintă acțuni la fel de grave precum măcelul comis - o societate matură, cum s-ar cuveni să fie cea românească de după 1989, ar trebui să privească asta fără ură și fără răzbunare. Așa se procedează în filmul „Pădurea de molizi”, unde se reconstituie cu migală și delicatețe un episod despre care la noi nu s-a consemnat nimic în deceniile de comunism și doar sporadic după, din cauza absenței atestărilor oficiale și a împuținării supraviețuitorilor unui masacru de la care se împlinesc, în 2025, 84 de ani.

Dar adevărul, chiar și al unui eveniment inextricabil, e unul singur: execuțiile au fost făcute de ruși, cu complicitatea „cozilor de topor” - o expresie pe care filmul o explică simplu, pe înțelesul celor mulți care e necesar să vadă „Pădurea de molizi”. Iar dintre cei mulți, grosul ar trebui să fie dat de cei seduși de Călin Georgescu, acest șarlatan visând să ajungă prin orice mijloace în fruntea țării, care consideră că „șansa României este înțelepciunea rusească”. De cei care tot rumegă această mizerie fără să priceapă că rușii le-au împușcat și deportat în Siberia semenii, iar impostorul semidoct care a copiat bălăceala și călăritul asasinului Putin, precum și replici reținute prost și pe sărite din filme celebre, e tovarăș de idei și de operațiuni cu agresorii de ieri și de azi.

Revanșa unui film românesc

Coca Bloos, rol magistral al unui artist intelectual, în „Pădurea de molizi”

Tudor Giurgiu a refăcut pagina lipsă din istoria românilor grație curiozității sale care se astâmpără abia cu o uriașă și riguroasă documentare întinsă pe mai mulți ani. „Pădurea de molizi” e un act artistic modern, incluzând secvențe de teatru/ film în film, cu interpretări actoricești ale unor mărturii reale, precum și ale scrierilor unei excepționale cronicare de război, Svetlana Aleksievici. Filmul e înnobilat de creațiile actoricești ale unor artiști ajunși la vârste venerabile, Coca Bloos și Mircea Andreescu. Sunt doi actori mari, care, spre deosebire de cei considerați la noi cei mai mari, au evitat compromisurile. Datorită acestor actori aflați probabil la ultimele creații majore din carierele lor cu totul respectabile, precum și a încăpățânării lui Tudor Giurgiu de a săpa adânc pentru a da de adevăr (cum a mai făcut-o, de la „De ce eu?” la „Libertate”), „Pădurea de molizi” e o revanșă onestă pe care un film autohton și-o ia față de producțiile românești, altminteri nespus de populare, care au trucat istoria acestui neam. De altfel, la premiera de gală găzduită luni de Sala Ion Caramitru de la TNB, au fost exprimate rezerve față de filmele care rulează nestingherit pe Cinemaraton (după ce, weekendul trecut, alt regizor, Cristian Mungiu, criticase modul în care sunt difuzate pe acest post filmele realizate în comunism, invocând necesitatea de a fi însoțite măcar de un „disclaimer”).

În loc să recreeze punctul culminant al zilei din 1941 când a avut loc masacrul de la Fântâna Albă (ehei, ce de cascadori s-ar fi prăpădit în scenele de luptă dacă lui Sergiu Nicolaescu i s-ar fi sugerat un film despre acest subiect, chit că e o ipoteză contrafactuală, niciodată comuniștii nu i-ar fi cerut celui mai zelos executant al trucărilor istorice de partid și de stat să facă asta!), Tudor Giurgiu alege să redea un eveniment istoric prin vocile unor supraviețuitori: românul împușcat de sovietici și românca deportată de sovietici. E o soluție de film documentar cu buget mic, dar care stă la baza unui film artistic mare, redând demnitatea unei cinematografii care și-a mâncat omenia cu niște falși istorici ca Nicolaescu.

Istoria pe ecrane

În lucrarea „Întâlnirea istoricului cu filmul - o istoriografie” de Robert Brent Toplin și Jason Eudy, autorii au neliniști esențiale, exprimate sub formă de întrebări: „Cum diferă prezentarea istoriei pe ecran de cea din tipar? În ce măsură poate filmul să instruiască publicul și să stimuleze gândirea acestuia despre trecut? Poate filmul oferi perspective noi și diferite? În ce moduri poate filmul să simplifice excesiv sau să denatureze trecutul? Reprezintă popularitatea filmului o provocare serioasă pentru modurile tradiționale de interpretare a istoriei în predare și scriere? Ce abilități analitice trebuie să dezvolte istoricii pentru a lucra mai eficient cu filmul?”. Tudor Giurgiu pare să-și fi pus și el aceste întrebări. Deși nu e istoric - destul a fost Sergiu Nicolaescu! - ci doar un om care a ales filmul ca mijloc ideal de a spune adevărul, după decenii în care alți oameni de cinema au ales aceeași artă pentru a minți sfruntat.