Cel ce ne ecranizează știrile

Jurnalismul narativ al lui Cristian Mungiu din filmul „Jaful secolului”

Sunt în presă de 35 de ani, dacă văd jurnalism, credeți-mă, îl recunosc.

L-am văzut - ba încă de două ori, la premiera de gală din București, și, respectiv, la Brașov, la proiecția NOD Special din cadrul minunatului NOD Festival organizat de Reading is Cool & Matca Literară - și l-am recunoscut în cel mai recent film scris de Cristian Mungiu.

Vorba americanului: ce arată ca o rață, merge ca o rață, face ca o rață, e o rață.

Așa și Cristian Mungiu: arată ca un om obișnuit, nu ca vreun rock star, ci ca un jurnalist (de calitate) care nu iese în evidență prin înfățișare, ci prin idei - știți, tipii ăia care pun și își pun întrebări, iar uneori, doar cei mai buni dintre ei, tresar, detectând ceva neobișnuit, ce i-a scăpat majorității; merge printre noi ca un jurnalist, observând totul, căci, la el și la tagma noastră, și mersul, pe jos sau cu mașina, e documentare; și face ca un jurnalist, adică prinde o știre, o verifică - sigur, în felul său, artistic, adaptat la mediul în care își propagă conținutul factual ficționalizat - și o analizează din mai multe perspective, transformând-o în instrument de lucru pentru unul dintre cei mai valoroși comentatori sociali din România. Căci asta face, nu de azi, de ieri, Cristian Mungiu, cu filmele pe care le scrie - „După dealuri”, „Bacalaureat”, „R.M.N.” și, acum, „Jaful secolului”: ecranizează știri, aducându-le în sala de cinema ca pe Jurnalele de actualități care s-au numit la începutul secolului XX „Pathé – Faits divers”, trecându-le printr-un binefăcător proces de stilizare artistică.

De n-ar fi un oximoron, aș caracteriza public bunele practici ale lui Cristian Mungiu drept „jurnalism narativ ficțional”. Dar dacă renunțăm la ultimul atribut, fiindcă jurnalismul e non-ficțional, contradicția în termeni dispare: filmele lui Cristian Mungiu sunt expresii puternice ale unui jurnalism narativ de cea mai bună speță.

Știți, jurnalismul narativ e acel gen de non-ficțiune care împrumută tehnici din ficțiune, de la intrigă și personaje la detalierea acestora, pentru a depăna povești de o manieră captivantă. Îndeobște, jurnalismul narativ mută accentul pe poveste, la care storytelling-ul literar al lui Cristian Mungiu e greu de întrecut, punând în plan secundar piramida inversată a întrebărilor esențiale ale ziaristicii - cine, ce, unde, când, cum, de ce? - în favoarea unei narațiuni mai profunde și mai atrăgătoare decât niște răspunsuri pertinente la aceste neliniști vitale ale unui act de presă.

Dar aceste întrebări rămân esențiale în meșteșugul acestui lucrător cinematografic de factură gazetărească. Mi-a confirmat-o chiar scenaristul, în dialogul-fulger pe care l-am purtat duminică după-amiază la Brașov, înaintea proiecției filmului „Jaful secolului” (ca să vă dau și o știre, această producție a ocupat locul al treilea în box office după premiera în cinematografe, cu peste 11.000 de spectatori și încasări de peste 320.000 lei): Cristian Mungiu folosește știri ca sursă de inspirație tocmai pentru că, prin structura lor, acestea sunt cele mai bogate în detalii, căci au fost trecute prin filtrul întrebărilor de bază. Nemaivorbind de faptul că a fost jurnalist de-adevăratelea - la „Opinia studențească”, revista provincială pe care am adorat-o după 1990 (ba am și scris acolo un deceniu mai târziu, comentarii politice, ca ziariștii ăia mari din București care cred că se pricep la toate).

Scenaristul și autorul acestui text, într-un instantaneu neclar, dar cu atât mai frumos, surprins la Brașov de scriitorul Mihail Vakulovski.

Frânturi din comentariile sociale ale scenaristului Cristian Mungiu din „Jaful secolului”

Cristian Mungiu nu s-a limitat să emită comentarii în cel mai nou film pe care l-a scris, ci a făcut unele și pe seama filmului - a explicat de ce consideră idioate atât titlul românesc, cât și afișul românesc: nu a fost treaba lui, decizia e la direcția comercială a producției. Deși cred că într-o întreprindere artistică și deopotrivă comercială, e mai bine ca fiecare să-și vadă de treaba de care răspunde și la care se pricepe, am simțit nevoia de a-i mărturisi că găsesc idiot și titlul internațional - „Traffic”. A mai fost, acum un sfert de secol, un film omonim foarte cunoscut al regizorului Steven Soderbergh (acela, spre deosebire de „Jaful secolului”, propus de România la Oscar însă până la nominalizare mai e cale lungă, a luat statuete pentru regie, scenariu adaptat, rol secundar și montaj). Și, între noi, cinefilii, a fost un „Traffic” și mai și, cel din 1971 al lui Jacques Tati - imposibil de uitat secvența cu sarabanda de gaguri iscate de doi agenți de ordine care provoacă o mare dezordine în traficul dintr-un giratoriu, făcând un Peugeot să meargă caraghios doar pe roțile din față și o „broscuță” să cloncăne, ca în ogradă, din capotă. În schimb, afișul internațional al filmului scris de Mungiu, cu chipul eroinei jumătate fotografie, jumătate portret pictat, e mult mai potrivit.

Extrag din „Jaful secolului” comentariile sociale făcute de Cristian Mungiu care mi-au captat atenția.

- limbajul din „Jaful secolului”, primul film românesc care abordează, profund, mizeria asta de „suveranism”, manifest în societate începând din jurul alegerilor de anul trecut (anticipat de „R.M.N.”, unde apar niște „daci liberi” la fel de dobitoci precum personajele care îi zic „Matiz” pictorului francez Henri Matisse). Frapat de transpunerea într-un lungmetraj a modalităților de expresie și a mentalităților tiktokiste, l-am întrebat pe scenarist dacă s-a documentat direct de la sursă, ca să afle cum se vorbește și se gândește acolo. Slavă cerului, Cristian Mungiu n-are cont și nici nu folosește această gaură neagră a rațiunii numită TikTok. În schimb, ca un veritabil practicant al jurnalismului narativ, el citește cu aviditate publicațiile și se inspiră din stenogramele înregistrărilor cu discuțiile unor infractori scurse în presă, excelente mostre de dialog autentic!

Replica anului. „O să vă mirați, dar aici considerăm că suntem «noi» cu voi, chiar dacă voi ne considerați «ei»” e cea mai bună și mai memorabilă replică din cinematografia română din 2025. Ea reprezintă mai mult decât o replică având un construct asemănător cu delicioasa justificare a curvăsăriei politice a UDMR-ului, făcută cândva de scriitorul și politicianul Béla Markó: „Noi am fost şi cu unii, şi cu alţii, dar dacă faceţi o analiză, o să vedeţi că unii au fost deja cu alţii, iar alţii au fost deja cu unii”. Pusă în gura unui procuror tânăr și servil cu șeful și viitorul naș (ce-au făcut românii din această calitate de părinte spiritual e alt lucru ironizat fin de Mungiu), care vorbește o engleză oarecum de baltă, însă cu un lexic neașteptat de bogat ce îl face să treacă strada și să fie înțeles de vorbitori mult mai buni ai acestei limbi, replica e un excelent comentariu social pe marginea asimilării României de către partea occidentală a Uniunii Europene.

- erotismul. Scurta și intensa secvență de sex din „Jaful secolului”, regizat de Teodora Mihai după scenariul lui Cristian Mungiu, conferă „Jafului” atributele a ceea ce se numește „film incomod”, explorând teme provocatoare și creând publicului experiențe emoționale profunde, în antiteză cu filmele așa-numite „de confort”. Comentariul social degajat aici: Ginel o posedă așa pe Natalia dintr-o mare frustrare, ca o revanșă față de masculinitatea lui reprimată în raport cu dominantul Iță.

Românii față cu arta. În „Jaful secolului”, întâlnim mai multe tipuri de atitudine românească față de artă. Firește, cea mai vexantă și mai prezentă în film e atitudinea unor români cu mentalitate de „auriști” care vor să se răzbune pe occidentali, luându-le străinilor de sub nas opere de patrimoniu universal a căror valoare românii n-o pot înțelege și cu care habar n-au ce să facă. A doua atitudine pur românească reieșind din film e următoarea: despre artă, în general știm ceva (foarte vag), dar nu știm bine! Când procurorul interpretat de Alexandru Potocean se miră („păi nu Picasso e cel mai important?!”), replica vrea să ne spună că, de fapt, zicem și noi despre ăia de care am mai auzit. Îi mulțumesc lui Cristian Mungiu că nu i-a scos în față pe unii dintre autorii reali ai picturilor furate - risca să iște în cealaltă bulă, care ar fi musai să vadă filmul, o atitudine de diminuare a daunei imense, inestimabile: „pagubă-n ciuperci, nici dracu nu știe de Meijer de Haan și de Lucian Freud!”. În treacăt fie spus, îi sunt recunoscător scenaristului și pentru că a schimbat naționalitatea unui intermediar al tablourilor furate: cine știe ce mai apărea la Realitatea Plus dacă se prindea cineva că etnicul rus din film e ucrainean în viața reală! În fine, a treia atitudine românească față de artă oglindită în film e indiferența. Când românca ajunsă menajeră în Țările de Jos o vede pe bătrâna suferind de o boală neurodegenerativă, nu remarcă deloc o replică a „Rondului de noapte” cât toate zilele, aproape de dimensiunea reală a picturii de la Rijksmuseum din Amsterdam, agățată deasupra canapelei într-o casă din Rotterdam.

Din fericire, modul în care e filmat „Jaful secolului” ne dă și o știre alternativă în raport cu ce cred unii români despre artă: cadrele referențiale, inspirate de mari pictori universali, strecurate în partea neerlandeză a poveștii, conturul pe care-l face lumina pe profilul Nataliei, grija expertei din România ca pânzele furate să nu fie ținute față în față denotă și altceva decât ignoranța noastră, amplificată aici din rațiuni artistice. Adevărat grăit-a scenaristul într-un interviu mai vechi: „Mai degrabă cred că suntem o ţară de oameni de treabă care ocolesc legea”. Așa și cu Natalia din film: om de treabă, doar că nu poate pricepe că nu putem lua ceva ce nu e al nostru, deși urmează să fie aruncat!

Practic, „Jaful secolului” e un simbol pentru scriitura fostului jurnalist Cristian Mungiu: ia niște știri nasoale din presa de la noi și le ecranizează, adaptându-le cinematografic până devin ceea ce sunt, opere complexe ale unui observator rafinat, pasionat de zbuciumul societal din România.

BONUS Cronica mea la „R.M.N.”

din „NewMoney”

România, din nou la RMN

Filmul de artă „R.M.N.”, disponibil acum pe Max, diagnostichează afecțiuni societale cronice, dar, e de sperat, curabile

„R.M.N.” (2022), scris și regizat de Cristian Mungiu, a fost inclus în serviciul de streaming HBO Max (filmul vorbit în română, maghiară, germană, franceză și singaleză are subtitrare în engleză). Dacă îl vezi în anul 2025, când divizarea societății românești s-a acutizat pe fondul prezidențialelor, constaţi că afecțiunile diagnosticate sunt cronice şi actuale.

Unii vor urmări firul narativ, căutând similitudini cu incidentul xenofob care a avut loc în realitate, în primul an pandemic, în comuna Ditrău, unde sătenii au contestat angajarea unor muncitori străini. Sau vor face paralele cu atitudinea comunității lor în raport cu toleranța, democrația, drepturile omului şi reconcilierea în această parte a Europei, unde se amestecă atât de tare etniile și graiurile.

Alții vor fi ispitiți să procedeze ca niște specialiști în imagistica prin rezonanță magnetică nucleară și, pornind de la RMN-ul cerebral la care e supus în film personajul Papa Otto, să pună la final un diagnostic pentru România. Așa a făcut Manohla Dargis, criticul-șef de film de la The New York Times, în cronica intitulată „Un diagnostic sumbru pentru România”, cu subtitlul „Regizorul Cristian Mungiu, o forță a Noului Val Românesc, examinează reacția explozivă a unui sat la angajarea de către o brutărie a unor muncitori străini”. Jurnalista americană consideră filmul „R.M.N.”, în debutul cronicii, „o anatomie a condiției umane”, pentru a se contrazice câteva rânduri mai jos: „am numit filmul o anatomie, dar (...) este mai degrabă o autopsie”.

Iar alții, precum autorul acestor rânduri, vor da frâu liber imaginației - ficțiunea îngăduie asta. Vor considera că sunt ei înșiși subiectul unei examinări cerebrale. Doar că în loc să țină ochii închiși și să-și impună să creadă că sunt la plajă și contemplă valurile calme ale mării și parcursul liniștitor al norilor de pe cer, vor urmări filmul lui Mungiu. Iar în locul ciocăniturilor vagi și vocii calme a tehnicianului care se aud în timp ce pacienții stau nemișcați, vor ciuli urechile la conținutul sonor din „R.M.N.”.

DE ASCULTAT. Aceasta e una dintre cele mai interesante coloane sonore din lungmetrajele lui Cristian Mungiu. Inserturile muzicale din „R.M.N.” au multiple semnificații: ele sunt referințe cinematografice, ilustrații sonore explicând contextul etnic și cultural, dezvăluiri subtile ale trăsăturilor de caracter ale personajelor, forme de comunicare dintr-un limbaj universal, pasaje al căror spirit va fi contrazis în secvența următoare.

Astfel, o vedem pe Csilla acasă, ascultând muzică la laptop, folosit ca diapazon înainte să interpreteze ea însăși cântecul la violoncel. Melodia e una dintre cele mai sfâșietoare piese de circulație globală în noul mileniu, după ce lucrarea compozitorului japonez Umebayashi Shigeru (apărută inițial în „Yumeji”, filmul lui Suzuki Seijun) a figurat pe coloana sonoră a producției-cult din Hong Kong a cineastului Kar-Wai Wong. Prin acest omagiu cinefil, Mungiu se folosește atât de titlul în engleză al filmului la care se referă, „In the Mood for Love”, intrat adânc în imaginarul colectiv al cinefililor, pentru a ne arăta că personajul feminin e în dispoziție de a iubi, cât și de traducerea românească, „O iubire imposibilă”, ca indiciu subliminal privind destinul poveștii. O vom revedea pe unguroaică la violoncel într-o biserică luterană de Crăciun, interpretând „Dans ungar nr. 5” de Johannes Brahms, piesă emblematică a Europei Centrale și de Est, de unde s-a inspirat compozitorul german pentru a scrie creații de o veselă energie, pe ritmuri pline de viață, așa cum sunt dansurile populare tradiționale de expresie ungurească.

În altă secvență din „R.M.N”, lumea petrece de Crăciun pe o melodie care e nelipsită azi de pe stadioane sau din „playlist”-ul de la evenimente abreviate sub forma NBC (nunți, botezuri, cumetrii). O vedem pe Csilla dansând de mama focului cu un ONG-ist francez (Europa a venit aici să ne numere urșii, să mănânce ce mâncăm noi, să se distreze cu noi, să ne filmeze când strigăm „Dacia liberă”). Ei dansează pe „Bella Ciao”, o melodie italiană, care s-a răspândit mai ales după Al Doilea Război Mondial, circulând mai cu seamă în varianta partizanilor antifasciști. Există însă și o versiune mai veche, cu versuri care ne prezintă o „mondina” (de la verbul „mondare”, a curăța, a decoji, termenul derivat desemnând o lucrătoare sezonieră în orezării din prima jumătate a secolului al XX-lea). În film, ascultăm un „cover” instrumental. În tot cazul, versurile „ma verrà un giorno che tutte quante lavoreremo in libertà” („va veni ziua când toți vom munci în libertate”) se potrivesc de minune cu cadrul următor din film, în care sătenii vorbesc cu ură despre libertatea străinilor de a se angaja la noi, unde fac „pâine neagră”.

ATENŢIE. Nu în ultimul rând, avem niște momente TikTok: Csilla, în vizită la muncitorii singalezi, află că unul dintre ei e muzician, „de filarmonică”. Pentru a proba că are ureche muzicală, acesta va interpreta, făcând să rezoneze buzele unor pahare umplute pe jumătate, arhicunoscutele măsuri ale bagatelei „Für Elise” de Ludwig van Beethoven. Csilla va cere permisiunea să cânte și ea la pahare, pe care le lovește cu un tacâm - într-un moment compatibil cu mostrele de talent care fac deliciul în social media - făcând să sune „(Where Do I Begin?) Love Story”, celebra temă a dramei romantice scrisă de Erich Segal. Om de filarmonică în Sri Lanka și brutar la noi, singalezul e rugat să reinterpreteze la pahare obsedantul pasaj muzical din „Love Sory”. În clipa următoare, armonia sonoră e ruinată de o petardă aruncată prin fereastră și de un potop de amenințări xenofobe.

Cristian Mungiu nu ne spune explicit că aceste boli înfățișate în „R.M.N.” sunt curabile, însă filmul său, prin solidaritatea arătată de anumite personaje care nu se tem aprioric de necunoscut, conține germenii vindecării. Conform protocolului RMN, în timpul scanării, vocea tehnicianului ne va anunța limpede că putem respira normal. Trebuie doar să fim atenți.