Cei care s-au dus înaintea presei

Discreta dispariție a gălăgioșilor vânzători ambulanți de ziare de la care aflam prima dată ce se întâmpla pe lume

Articolul pe care-l veți citi despre vânzătorii ambulanți de ziare, cei care scandau știrile pe stradă prin arșițe, viforuri și ostilitate umană pe niște bani puțini care uneori li se și confiscau, nu e menit să cerșească zgomotos atenție asupra unei categorii profesionale în curs de dispariție.

Va fi doar un modest elogiu, incluzând începuturile americane ale acestei bresle care țipa „Extra! Extra!”, fragmente din presa românească de acum un veac în care protagoniștii erau martorii strigătelor „Trăiască războiul!” și de acum mai bine de un veac, când în București era interzisă distribuirea vocală a ziarelor pentru a feri urechile delicate de conținut pornografic. Va fi o trecere în revistă a activității unor profesioniști calificați la locul de muncă - în mare majoritate, minori - în al căror ADN deontologic intra prezentarea exagerată a conținutului deja tipărit, pentru a stârni interesul trecătorilor față de o marfă ce nu fusese creată de vânzătorii stradali, care nu erau angajații publicațiilor date din mâini tremurând de bucuria câștigării unui bănuț în mâini lacome să țină ceva ce putea fi citit și posedat, până când au fost prea multe știri care strigau singure și prea puține ziare capabile să le mai cuprindă.

Articolul acesta va începe cu sfârșitul. Cu un articol scris de o legendă a jurnalismului, câștigător al premiului Pulitzer, care a lipit mai bine de trei decenii numele Roger Cohen de cel al ziarului „The New York Times”, unde a fost externist, editorialist și corespondent.

Și publică Roger Cohen, în iulie 2025: „Printre cafenelele literare și buticurile șic din cartierul St.-Germain-des-Prés din Paris, un bărbat poznaș cu un teanc de ziare își face turul, strigătul său caracteristic „Ça y est!” sau „Asta este!” răsunând pe străzile înguste și pietruite. Ali Akbar din Rawalpindi, Pakistan, este un bărbat cu un zâmbet gata, care vinde ziare de o jumătate de secol. Uneori, își condimentează ofertele cu povești inventate. „Ça y est! Războiul s-a terminat, Putin cere iertare!” a fost o afirmație recentă care a stârnit o ilaritate sumbră. De la Café de Flore la Brasserie Lipp, două localuri celebre unde se împletesc mâncarea și cultura, domnul Akbar practică o meserie pe cale de dispariție, o marfă în scădere. Este considerat ultimul vânzător ambulant de ziare din Franța”.

De la noi, am ales niște exemple concludente despre această breaslă de oameni mai ales mici de vârstă, când nu erau vârstnici rămași fără ocupație, chinuiți, fugăriți, huliți pentru că făceau reclamă unor produse pe care nu le concepuseră ei, adesea deposedați de câștiguri în infracțiuni evidențiate de ziare de dreapta cărora li se vedea antisemitismul pe chip, deveniți caduci în comunism deoarece nu puteau concura prin vociferări propaganda oficială care clama realizarea cincinalului în trei ani, reapăruți după Revoluție în veste colorate țipător ca ziarele populare pe care le vindeau până în momentul în care n-au mai avut ce ține în gențile lor jupuite, amintind de cromatica bagajelor pe care le cară azi în spate, pe tot mai multe străzi unde slalomează printre mașini, livratorii bicicliști de mâncare, căci foamea de știri ni s-a potolit sau a fost strămutată în țesătura întortocheată a drumurilor digitale, doar cealaltă ne-a rămas, ca insațiabili consumatori de lucruri concrete, nu abstracte.

La 1885, o ediție de august a ziarului „Românul” informa că vânzătorii ambulanți de ziare nu mai aveau voie să-și strige materia.

La 1887, conform ziarului „Lupta”, distribuitorii de foi luau bătaie pentru că vindeau publicații ale opoziției.

La 1889, cum aflăm dintr-un număr din aprilie tot din „Lupta”, când au vrut să se așeze, acești lucrători comerciali expuși la răgușeală și la varice s-au lovit de împotrivirea unui primar bucureștean care azi dă numele unui bulevard: „de către primărie s’a interzis la mai mulţi vânzători de ziare, aşezarea de mese prin diferite ganguri, de unde să desfacă publicului ziare, broșuri, etc. Măsura este nedreaptă și anti-legală, căci atât Constituția cât și legea asupra comerțului ambulant garantează libera vânzare imprimatelor ori de ce categorie, atât pe strade cât și în orice locuri, Cerem dar primarului Pake ca să revie asupra acestei măsuri arbitrare”.

La 1910, așa cum a vestit - dacă a făcut-o corect, deși sună tendențios - săptămânalul ieșean „Fulgerul” în numărul apărut luni, 25 ianuarie, sărmanii vânzători ambulanți de ziare erau atrași în ciudate capcane: „Atragem atenţia poliţiei asupra ceainăriei din strada Alexandri, o adevărată speluncă, în care patronul, un oarecare Iţic Grimnştein, atrage pe minorii vânzători de ziare și-i pungăşeşte de sumele realizate din vânzare”.

La 1924, publicația ardeleană „Înfrățirea” consemna un episod dramatic la care au participat „bieții vânzători de ziare” - vă implor să-l citiți integral.

În încheierea acestui articol, câteva crâmpeie de știri despre unde, cum și cu cine a început vânzarea stradală de ziare în afara chioșcurilor. Cel mai probabil, în America secolului al XVIII-lea, unde un viitor părinte fondator al SUA, Benjamin Franklin, al 15-lea dintre cei 17 copii ai unei familii din Boston, avea să fie socotit „primul vânzător de ziare american” după ce, la 15 ani, în 1721, a livrat săptămânalul „New England Courant” al unuia dintre frații săi, la tipografia căruia a lucrat de la 12 ani. Nașterea propriu-zisă a îndeletnicirii de vânzător ambulant de ziare în America a avut loc, de bună seamă, la 1833, când alt Benjamin, Benjamin Day, editorul publicației bombastice „New York Sun”, care nu se vindea în magazine sau sub formă de abonament, a dat un anunț de angajare pentru șomeri. Spre surprinderea sa, anunțul n-a atras adulți, ci copii. Aceștia au devenit vânzători ambulanți de ziare pe străzile New York-ului, într-o vreme în care, obicei ce avea să se perpetueze de-a lungul secolelor, vânzătorii de ziare nu erau angajați ai ziarelor, luându-le de la angrosiști în pachete de 100 și comercializându-se ca agenți de vânzări independenți, stând pe drumuri și strigând „Extra, extra!” de dimineață până seara, neputând returna tirajul nevândut și câștigând în jur de 30 de cenți pe zi (ceea ce în 2024 avea să fie echivalentul a 11 dolari). Vestitorii știrilor altora erau porecliți newspaper hawker, newsboy sau newsie și se deosebeau de cei care îmbrățișau îndeletnicirea de news butcher, ca Thomas Edison sau Walt Disney, prin faptul că aceștia din urmă vindeau ziarele în trenuri, pe lângă acadele și țigări. Rândurile acelor copii aveau să fie îngroșate de micul Tony Casale, zis Bologna, surprins în acțiune de fotograful Lewis Hine la 1909, în Hartford, Connecticut (foto Wikimedia Commons). Iar drumul acestui minor cu o expresie facială la fel de chinuită ca bretonul său fusese deschis de primul care a răspuns la anunțul lui Benjamin Day, Bernard Flaherty - pui de irlandez ajuns în America - în vârstă de 10 ani, viitor comediant, care interpreta în mod creativ conținutul ziarelor distribuite deși nu era ziarist, țipând cât îl țineau bojocii „Ticăloșie dublu distilată”; „Efectele blestemate ale beției!”; „Întâmplare oribilă!”; „Afacere infamă!”.

„La o jumătate de secol după debutul meu jurnalistic în paginile ziarului Paris Metro, nu mi-am imaginat niciodată că mă voi trezi în St.-Germain-des-Prés cu un vânzător ambulant de ziare din Rawalpindi care a vândut odată ziarul și care de atunci și-a dedicat viața ridicării moralului unui colț al Parisului”, își încheie Cohen relatarea din „The New York Times”.

Dacă ar fi știut ce se va alege de meseria lor, vânzătorii ambulanți de ziare s-ar fi putut consola cu replica din „Casablanca”: „Vom avea mereu Parisul”. Dar numai pentru unul dintre ei, îngăduiți o mică exagerare în final, mai e valabil asta.