Când vor da cea mai mare știre dintre toate
În care vom dezvălui informațiile, postul informatic, precum și încă ceva de care e nevoie pentru a da știrea mileniului
Una dintre ideile mele fixe la întâlnirile cu viitorii jurnaliști, pe care o reiau cu stoicism în interviurile de promovare a cărții „Permis de presă”, este următoarea: cei care îmbrățișează cea mai frumoasă ocupație din lume - pretind asta fără argumente, dar o fac persuasiv și nu sunt niciodată contrazis - trebuie să fie gata să dea cea mai importantă știre a umanității. Aceasta este întoarcerea lui Isus printre noi.
Sau primul contact, real și incontestabil, cu extratereștrii. Apariția, în acest decembrie, a unui panou misterios în Times Square din New York vestind viitorul film al lui Steven Spielberg despre OZN-uri („Totul va fi dezvăluit”. Spielberg. 12.06.26”) riscă să mute accentul acestui articol chiar în momentul scrierii sale - intenționam să mă refer la cei care vor da cea mai mare știre dintre toate; poate că acum totul devine o chestiune de când vor da această știre.
Reclama noului film al lui Steven Spielberg. Foto: X
Dar, de dragul demonstrației, să rămânem la ideea cu Isus. Sper că e a mea, însă asta nici nu e atât de important. Poate că acest text e un palimpsest, oi fi citit-o pe undeva și oi fi uitat, iar acum, ca un copist, suprascriu ideile altora. Oricum, autorul a murit de multă vreme - asta e o știre pe care ne-a dat-o Roland Barthes încă din secolul trecut, consemnând: „textul este o ţesătură de citate, provenite din mii de focare de cultură. Asemeni lui Bouvard şi Pecuchet, aceşti eterni copişti, în acelaşi timp sublimi şi comici, şi al căror ridicol profund indică exact adevărul scriiturii, scriitorul nu poate decât să imite un gest mereu anterior, niciodată original; singura sa putere este să amestece scriiturile, să le contrarieze pe unele prin celelalte, astfel încât să nu se sprijine niciodată pe vreuna dintre ele; dacă ar vrea să se exprime, ar trebui cel puţin să ştie că acel ceva interior pe care pretinde că-l traduce nu este, el însuşi, decât un dicţionar gata întocmit, ale cărui cuvinte se pot explica doar prin alte cuvinte, şi asta la nesfârşit”. A nu se înțelege că m-am strecurat subtil în rândurile autorilor prin acest citat - sunt doar autor de texte jurnalistice, nicidecum scriitor; pentru acest titlu e nevoie de mai mult decât cele trei cărți pe care le-am publicat până acum; doar Uniunii Scriitorilor i s-o părea suficient.
Iar ca autor de texte de presă, am avut această revelație: jurnalismul înseamnă că poate veni rândul tău să vestești ca un arhanghel modern un eveniment de proporții istorice, care va influența viața a miliarde de oameni. Mi-am imaginat acest scenariu în ficțiunea „Aici era cândva o știre”, o aiureală satirică sub formă de metalepsă, unde presa a ajuns o aplicație de tip matrimonial în care se lovește de birocrația rămasă fără hârtie și unde am amestecat de-a valma revenirea lui Isus, a doua înălțare, rugăciunea jurnalistului cinstit, comentariile toxice din catacombele Internetului ș.a.m.d.
Testul de jurnalism pe care-l pică toată lumea
Când parcurg reacțiile tinerilor cărora încerc să le bag pe gât această idee într-un mod histrionic, ei remarcă invariabil modul pasional în care vorbesc despre jurnalism și strălucirea din ochi. Mi-am atins scopul de a le capta atenția? Verific asta în timp ce le vorbesc, scrutându-l pe fiecare în parte, ca și cum m-aș adresa individual, nu colectiv, și aș transmite liminar că e strict despre fiecare dintre ei, nu despre mine. Mă decepționează însă faptul că pare să se rețină mereu forma și nu fondul.
Or, fondul comunicării mele e, de fapt, un test de jurnalism, pe care-l pică toată lumea fiindcă nimeni nu pune nicio întrebare.
Oare de ce nu mă întrerupe nimeni și, mai ales, de ce n-au întrebări viitorii jurnaliști? Le păstrează pentru întâlnirea cu Isus? Din politețe? Din neatenție? Din cauza faptului că m-am lungit, oamenii au și alte treburi după? Din teama de a-și auzi propria voce în public? Sau de a enunța o tâmpenie? Se prinde timiditatea de reporter ca părul de broască - ați mai văzut așa ceva?
De ce nu vrea să afle nimeni pe ce se va baza conceperea, structurarea și difuzarea informației despre întoarcerea lui Isus printre noi?
Cum vom vorbi cu Isus - într-o limbă străveche, cea dintr-un banc celebru (un maghiar din Transilvania e pe moarte, iar ultima sa dorință e să învețe aramaica. „De ce vrei asta?”, îl întreabă preotul. „Ca să pot vorbi cu Isus când ajung în Rai”. „Cum de ești așa sigur că vei merge în Rai? Dacă ajungi în iad?”. „Nicio problemă, românește știu”)?
Dacă întâlnirea e rezultatul unei epifanii, e etic s-o difuzăm?
Vom prezenta un pic de context creștin?
Ce va ști Isus despre noi? Va avea informații actualizate?
Cum vom verifica știrea cu Isus?
Vom face fact-checking la afirmația lui Cioran din „Fuga de pe cruce” - „Isus a suportat răstignirea, deoarece ştia că numai prin jertfa lui proprie pot triumfa ideile sale”?
E suficient să ne întâlnim față în față, putem renunța la sfânta treime a surselor fără de care nu se poate în presă?
Îl vom întreba dacă e adevărat că Ioan Paul al II-lea chiar ar fi zis „este așa cum a fost” după ce Sfântul Părinte a văzut filmul „Patimile lui Hristos” al lui Mel Gibson?
Adevărul e că n-aș ști nici eu, cu aproape patru decenii de experiență în presă, cum să fac știrea întoarcerii lui Isus, darămite niște studenți.
N-aș avea habar nici dacă să public știrea online sau sub formă tipărită, ca să ajungă și la creștinii fără Internet. Să emit un cod QR, schițat pe asfalt, în Piața Mare? Proiectat pe cer, ca să poată fi scanat de oricine are un smartphone? Să multiplic un facsimil cu marginile arse, ca să pară autentic, ca un document obținut cu mari sacrificii?
Cum aș scrie propriu-zis știrea? În linie cu decizia actualului secretar de stat american, care a eliberat guvernul SUA de tirania liberală a odiosului font Calibri și a sinistrei dimensiuni de 15 puncte decise de fostul secretar de stat Blinken, pentru ca acum să intre în vigoare directiva lui Rubio „Revenirea la tradiție: fontul Times New Roman 14 puncte, obligatoriu pentru toate documentele Guvernului”?
Ideile lui Harari
Și cum l-aș recunoaște pe Isus? Fiindcă măcar am aflat de la Yuval Noah Harari că „cea mai mare concepție greșită despre informație este că informația este adevăr, iar informația nu este adevăr. Majoritatea informațiilor nu sunt adevăr. Adevărul este un tip de informație foarte rar, costisitor și scump. Dacă vrei adevărul, trebuie să investești mult pentru a-l obține. Vă voi da un exemplu, un exemplu istoric. Să ne gândim la imagini și portrete. Care este cel mai comun portret din lume? Care este cel mai faimos chip din lume? Este Isus. În ultimii 2000 de ani, oamenii au creat miliarde și miliarde de portrete ale lui Isus. Acestea sunt atârnate în nenumărate biserici, catedrale, case private și așa mai departe. Și niciunul dintre ele nu este o reprezentare autentică a lui Isus. Toate, 100% dintre ele, sunt reprezentări fictive, deoarece nu avem nicio idee despre cum arăta Isus, nu există niciun portret realizat în timpul vieții sale. Nu există nicio frază în Biblie care să ne spună dacă era gras sau slab, înalt sau scund, cu părul negru, blond, nimic. Deci, toate aceste imagini sunt ficțiune. Și este foarte ușor să creezi informații fictive, deoarece nu trebuie să cercetezi nimic. Nu ai nevoie de dovezi. Pur și simplu inventezi ceva și desenezi”.
„Hristos în deșert” de Ivan Kramskoi. Reproducere de Google Cultural Institute
Cum s-ar cuveni să fie viitorii jurnaliști care ar putea ajunge în situația de a da în exclusivitate universală știrea cu întoarcerea printre noi a Mântuitorului? Hrăniți numai cu informații sănătoase? Detoxifiați? Tot Harari spune, pe forumul cunoștințelor unor mari gânditori, Big Think: „Dacă vrem să ne asigurăm că aflăm adevărul, singura modalitate de a face acest lucru este să investim în instituții precum instituțiile de cercetare academică, precum ziarele, care depun eforturi considerabile pentru a afla adevărul. Dacă ne așteptăm doar ca un flux de informații să ne aducă adevărul, acest lucru nu se va întâmpla. Acesta va copleși informațiile rare și costisitoare, care reprezintă adevărul, cu un potop de informații false și inutile. Ca indivizi, cea mai bună recomandare a mea este să urmăm o dietă informațională, la fel cum oamenii urmează diete alimentare. Informația este hrana minții. Am învățat că nu este bine pentru corpul nostru să mâncăm prea mult sau prea multă mâncare nesănătoasă. De aceea, mulți oameni sunt foarte atenți la ceea ce mănâncă. Ar trebui să fim la fel de atenți cu ceea ce hrănește mintea noastră. Mai multe informații nu sunt întotdeauna bune pentru tine, de fapt sunt bune din când în când, fă-ți timp pentru post informatic. Când nu mai introducem nimic, doar digerăm și ne detoxificăm. Și, în mod similar, ar trebui să fim atenți la calitatea informațiilor cu care ne hrănim mintea. Dacă ne hrănim mintea cu toate aceste informații nesănătoase pline de lăcomie, ură și frică, vom avea minți bolnave”.
Ca să nu pice micul meu test de vigilență profesională, jurnaliștii de mâine ar trebui să fie niște oameni deja informați - prezentul și viitorul par să aparțină omului informat mai ales despre trecut - care nu se tem să chestioneze orice. Dar înainte de a face un interviu, punem cazul, cu Isus, omul informat de azi și de mâine trebuie să pună sub semnul întrebării inclusiv valabilitatea informațiilor acumulate. Să rămână informat chiar când ține post de informații. Să-și pună sub semnul întrebării întrebările în timp le pune.
În același timp, jurnalistul nu trebuie sub niciun chip să se creadă atotștiutor, ci să-și păstreze intactă curiozitatea de la vârsta în care punea sub semnul întrebării totul, de la motivul pentru care cerul e albastru până la ce gust are Luna.
Cred că va putea să dea o știre cu Isus doar cel care vrea să afle și mai multe, nu se mulțumește cu toate informațiile din lume pe care le are înmagazinate în cap și în celălalt membru care i-a crescut omului modern, smartphone-ul. Ar mai fi ceva, ce nu se găsește în niciunul dintre creierele omului contemporan. E în el, însă nu putem ști exact unde. E capacitatea omului mare de a rămâne mic. Să nu uităm că bunica din basmul „Crăiasa zăpezii” le zicea lui Karl și lui Gretchen, stând în soare: „Dacă nu veți fi cum sunt copiii, nu veți vedea împărăția cerurilor”. Cred că e păcat să nu vezi ceva atât de înălțător. Sau să ai cea mai frumoasă ocupație din lume și să ratezi știrea cu Isus.