5 motive pentru care merg la Bukfeszt - festivalul bucureștean al teatrelor maghiare transilvănene
Până pe 7 octombrie, scenele din București găzduiesc spectacole extraordinare ale teatrelor maghiare din România
1. Pentru că Bukfeszt e o ocazie unică să văd în orașul meu spectacole de ținută la care mi-e foarte greu să ajung în țară (navetele culturale în Sibiu, Constanța sau Craiova îmi mănâncă aproape tot timpul disponibil pentru ieșiri în afara Bucureștiului), datorită Asociației Teatrale Maghiare (MASZIN), care reunește șase teatre maghiare din Transilvania în acest festival: Teatrul Szigligeti din Oradea, Ansamblul de Dans Nagyvárad, Teatrul de Nord – Trupa „Harag György” din Satu Mare, Teatrul Maghiar de Stat „Csíky Gergely” din Timișoara, Teatrul „Tomcsa Sándor” din Odorheiu Secuiesc, Teatrul Udvartér din Târgu Secuiesc și Teatrul Csíki Játékszín din Miercurea Ciuc.
2. Pentru că n-am mai fost niciodată, cum urmează s-o fac azi, într-un spațiu de spectacole special din orașul meu - Recul - dintr-o zonă gentrificată a Bucureștiului, pe unde, culmea, am și stat vreme de un an, în singura clădire locuită din porțiunea dintre Timpuri Noi și Mihai Bravu de pe malul drept al Dâmboviței.
3. Pentru că mă așteaptă un maraton: spectacolul-eveniment, „1978” de Tomi Janežič și Simona Semenič, pus în scenă de Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara.
4. Pentru că am văzut anul trecut, la a treia ediție Bukfeszt, un spectacol excepțional al Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timișoara: „Doctorul” în regia lui Andrei Șerban, o interpretare contemporană a lui Robert Icke după piesa lui Arthur Schnitzler.
5. Pentru că sunt nepotul regretatului Oláh Tibor (a fost fratele bunicii materne), cel care mi-a deschis ochii asupra teatrului din România și asupra celui universal. Când Tibi-bácsi ne-a părăsit, Hajdu Győző l-a evocat în termenii următori: „Adora teatrul. Îl adora atât de mult încât, în calitate de cronicar, nu a avut suflet să-și înmoaie pana în vitriol, să măture cu mătura cea mare a criticii, nici măcar când vreun actor maghiar de la noi, stăpânit de un orgoliu de plâns, copleșit de propria măreție sau atunci când vreun spectacol mai șters ar fi meritat de-a binelea acest lucru”. Datorită nepoatei sale, verișoara mea Beke Boróka, care a donat imagini din arhiva familiei paginii „Régi fotók Erdélyből” (fotografii vechi din Ardeal) îngrijite de Szőcs Edgár, îmi amintesc adesea de cel căruia i-am dedicat multe scrieri, printre care „Domnului profesor bilingv Oláh Tibor, cu dragoste” și „Tibi-bácsi”.
În centrul imaginii, cel care a fost marele om de cultură și criticul de teatru Oláh Tibor. Foto: Azopan
Și pentru că sunt fiul mamei mele, care îmi vorbea mereu, cu admirație și emoție, despre cel mai mare actor maghiar de teatru și de film din România, Kovács György (a predat, ca și Oláh Tibor, la Institutul de Teatru „Szentgyörgyi István” din Târgu-Mureș, și, după multe filme românești care i-au adus nemurirea, se odihnește în Cimitirul Central din Cluj, în același loc cu Szentgyörgyi István). Invariabil, după ce l-am văzut pe scenă și în film pe Kovács György, voi căuta în orice actor de expresie maghiară din România licărul din ochii uriașului artist, silueta sa inconfundabilă, rostirea sa nemaipomenită.